Isus este Dumnezeu? Biblia spune:nu! ()

 

|

 Isus este Dumnezeu? Biblia spune:nu!

هل عيسى عليه السلام إله؟

الإنجيل يجيب: لا

Date despre autor:

Shabir Ally este directorul Centrului Islamic Internaţional de Informaţii şi Da’wah, cu sediul în Torornto, Canada. A emigrat din Guyana, locul său de naştere, în 1978. A acumulat cunoştinţe necesare pentru a prezenta Mesajul Islamului la oamenii din toate religiile sau la oamenii fără nicio religie. Cunoştinţele sale avansate despre Biblie, combinate cu un dialog plăcut şi apropiat de interlocutori, l-au făcut să câştige teren în multe întâlniri publice. A reprezentat Islamul în multe dezbateri, dialoguri şi lecturi publice în Anglia, Canada, Statele Unite ale Americii şi Guyana. Conduce două programe de radio care se emit în Toronto şi în Edmonton. Studiază prin corespondenţă la Universitatea „Laurentian” din Sudbury. Călătoreşte foarte mult pentru a predica despre Islam şi religie comparată în diverse campusuri universitare.

 Partea I: Biblia spune: nu!

 Capitolul I: Niciunul dintre autorii Bibliei nu credea că Isus este Dumnezeu

            Toţi creştinii şi musulmanii cred în Isus, îl iubesc şi îl onorează. Însă, părerile lor se împart în ceea ce priveşte problema divinităţii sale. Din fericire, această diferenţă se poate rezolva cu uşurinţă raportându-ne atât la Biblie, cât şi la Coran, deoarece atât Biblia, cât şi Coranul ne arată că Isus nu este Dumnezeu.

            Este destul de clar pentru toată lumea că Nobilul Coran neagă divinitatea lui Isus, deci, nu avem nevoie de mult timp pentru a demonstra acest lucru. Pe de altă parte, mulţi oameni au interpretat greşit Biblia; ei considerând că de această credinţă, că Isus este Dumnezeu, este aşa de răspândită deoarece sigur aşa scrie în Biblie.

             În această carte, vom arăta în mod conclusiv că Biblia nu spune aşa ceva. Ea afirmă în  mod clar că Isus nu este Dumnezeu. În Biblie, Dumnezeu este mereu altcineva, aflat dincolo de Isus.

            Se va găsi cineva care va spune că ceea ce a făcut sau a spus Isus în timpul cât a fost pe Pământ  poate dovedi că el este Dumnezeu. Vom arăta, cu voia lui Allah, că apostolii lui niciodată nu au ajuns la concluzia ca Isus ar fi fost Dumnezeu şi să nu uităm că aceştia au fost oamenii care au trăit şi au mers alături de Isus şi ştiau în mod sigur ceea ce făcea sau spunea el. Mai mult, în Biblie, în Faptele Apostolilor ni se spune că apostolii au fost îndrumaţi de către Duhul sfânt. Dacă Isus ar fi fost Dumnezeu, apostolii şi-ar fi dat seama. Dar nu şi-au dat seama de acest lucru. Au continuat sa venereze Unicul Dumnezeu, cel care a fost venerat de Avraam, de Moise şi de Isus:

            „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, L-a proslăvit pe Robul Său, Isus.” (Faptele Apostolilor, 3:13)

            Niciunul din autorii Bibliei nu credea că Isus era Dumnezeu. Ideea aceasta nu a făcut parte din credinţa creştină până după ce a fost scrisă Biblia şi a durat multe secole până ce s-a integrat în religia creştină. Matei, Luca şi Marcu, autorii primelor trei Evanghelii, nu credeau ca Isus era Dumnezeu.

            „«Pentru ce Mă numeşti bun?» i-a zis Isus. «Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.»”  (Marcu, 10:18)

            „El i-a răspuns: «De ce mă întrebi: „Ce bine?”  Binele este Unul singur.»”  (Matei, 19:17)

            „«Pentru ce Mă numeşti bun?»  i-a răspuns Isus. «Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.»(Luca, 18:19)

            Ei credeau ca Isus era fiul lui Dumnezeu în sensul că era o persoană cinstită şi dreaptă. Mulţi alţi Profeţi au fost numiţi fii ai lui Dumnezeu în acest sens:

            „Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi Tată să nu numiţi pe nimeni pe Pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în Ceruri.” (Matei, 23:8-9)

            De asemenea, Pavel, autorul unui număr de 30-40 de scrisori din Biblie, nu credea că Isus era Dumnezeu. Din punctul de vedere al lui Pavel, Dumnezeu l-a creat mai întâi pe Isus şi apoi l-a folosit pentru a crea restul Creaţiei:

            „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea.” (Coloseni, 1:15)

            „Totuşi, pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.” (I Corinteni, 8:6)

            Idei asemănătoare au fost găsite în scrisorile pentru Evrei şi în scrisorile şi Evanghelia lui Ioan, scrise la aproximativ 70 de ani după Isus. În toate aceste scrieri, Isus este descris ca fiind o creatură a lui Dumnezeu şi un rob fidel al lui Dumnezeu pentru totdeauna:

            „Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.” (I Corinteni, 15:28)

            Pentru că Pavel, Ioan şi autorul cărţii Evreilor credeau că Isus era prima creatură a lui Dumnezeu, unele pasaje din ceea ce au scris arată în mod clar că Isus era o fiinţă supranaturală, care exista de la începutul timpului. Acest lucru a fost de multe ori interpretat greşit, ajungându-se la concluzia că Isus era, de fapt, Dumnezeu. Însă, afirmând că Isus era Dumnezeu înseamnă să fii în contradicţie cu ceea ce au scris aceşti autori. Chiar dacă aceştia aveau credinţa că Isus era mai presus de toate creaturile şi, de asemenea, credeau că el era inferior lui Dumnezeu. De fapt, Ioan îl citează pe Isus, spunând:

            „... căci Tatăl este mai mare decât Mine.” (Ioan, 14:28)

            De asemenea, Pavel afirmă că pentru fiecare femeie, capul său este bărbatul ei, capul bărbatului este Isus şi capul lui Isus este Dumnezeu:

            „Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Hristos.” (I Corinteni, 11:3)

            Deci, pentru a găsi ceva între aceste scrieri despre care se poate afirma că Isus este Dumnezeu, înseamnă să interpretăm în mod greşit sau să folosim greşit ceea ce au scris autorii. Scrierile lor trebuie înţelese în contextul credinţei lor, conform căreia Isus este o creatură a lui Dumnezeu, aşa cum au afirmat în mod clar în mai multe pasaje. Astfel, putem observa că unii dintre ultimii autori au avut părerea că Isus era superior, dar niciunul credea că era Dumnezeu. Biblia afirmă în mod clar că există un singur Dumnezeu, Unic, Dumnezeul pe care Isus îl adora:

            „Şi viaţa vecinică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimes Tu.” (Ioan, 17:3)

            În următoarele capitole, vom explora Biblia în adâncime şi vom examina pasajele despre divinitatea lui Isus, care sunt cel mai adesea prost interpretate. Vom arăta, cu ajutorul lui Dumnezeu, că aceste pasaje nu înseamnă ceea ce vor creştinii să demonstreze. Fie ca Bunul Dumnezeu să ne ghideze pe toţi spre drumul cel drept, care conduce la viaţa eternă din Paradis. Amin!

 Capitolul al II-lea: Evidenţe din „Faptele Apostolilor”

            Isus a înfăptuit multe miracole extraordinare şi, fără îndoială, a spus multe lucruri minunate despre el însuşi. Unii au folosit ceea ce a făcut şi a spus ca dovadă că Isus era Dumnezeu. Însă, apostolii săi, care au trăit şi au mers alături de el şi au fost martori oculari la ceea ce făcea şi spunea, nu au ajuns niciodată la această concluzie.

            „Faptele Apostolilor” din Biblie relatează activitatea şi viaţa apostolilor lui Isus pe o perioadă de treizeci de ani după ce acesta a fost înălţat la Cer. În toată această perioadă, ei nu s-au referit nicio singură dată la Isus ca fiind Dumnezeu. În mod constant şi continuu, au folosit termenul de Dumnezeu pentru a se referi la cineva care nu era Isus.

            Pavel s-a ridicat împreună cu ceilalţi unsprezece apostoli şi s-a adresat mulţimii astfel:     „Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi...” (Faptele Apostolilor,  2:22)      

            Deci, era Dumnezeu care făcea minunile prin intermediul lui Isus, pentru a convinge oamenii că Isus avea ajutorul său. Pavel nu a luat aceste minuni drept o dovadă că Isus era Dumnezeu.

            De fapt, modul în care Pavel se refera la Dumnezeu şi la Isus lasă clar la vedere faptul că Isus nu este Dumnezeu. El îndepărtează tot timpul titlul de Dumnezeu de Isus. Luaţi următoarele pasaje biblice drept exemplu în acest sens:

            „Dumnezeu a înviat pe acest Isus…” (Faptele Apostolilor, 2:32)

            „…Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi” (Faptele Apostolilor, 2:36)

            În ambele pasaje, titlul de Dumnezeu este îndepărtat de Isus. De ce, dacă Isus este Dumnezeu?

            Pentru Pavel, Isus era un rob a lui Dumnezeu:

            „Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său, Isus…” (Faptele Apostolilor, 3:26)

            Acest lucru este clar reprezentat într-un pasaj anterior, în care Pavel afirmă:         „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său, Isus…” (Faptele Apostolilor, 3:13)

             Pavel ştia că Avraam, Isaac şi Iacov nu au vorbit niciodată despre Sfânta Treime. Ei au vorbit tot timpul despre Iehova (Yahweh) ca fiind singurul Dumnezeu. În acest pasaj, ca şi în Matei 12:18-20, Isus este robul lui Yahweh. Matei ne spune că Isus este robul lui Yahweh, aşa cum se spune în Isaia 42:1. Dacă Matei şi Pavel au dreptate, atunci Isus nu este Yahweh, ci robul lui Yahweh. Acest lucru demonstrează ca Isus nu este Dumnezeu. Vechiul Testament repetă în mod constant ca Yahweh este singurul Dumnezeu:

            „Eu sunt Domnul, şi nu mai este altul, afară de Mine nu este Dumnezeu” (Isaia, 45:5)

            Dacă Yahweh este numele unei Sfinte Treimi, atunci Isus este exclus din această Treime, fiind servitorul ei. Dacă, pe de altă parte, Yahweh este doar numele Tatălui, atunci Tatăl singur este Dumnezeu (deoarece Yahweh este un singur Dumnezeu) şi atunci Isus nu este Dumnezeu, ci robul Tatălui. În ambele cazuri, Isus nu este Dumnezeu. Atât Pavel, cât şi Matei au avut dreptate în această situaţie.

            Toţi apostolii lui Isus au susţinut această părere. În „Faptele Apostolilor”, 4:24, ni se spune că toţi credincioşii se rugau lui Dumnezeu spunând:

            „Stăpâne, Doamne, care ai făcut Cerul, Pământul, marea şi tot ce este în ele!”

            Şi este destul de clar că cel la care se rugau nu era Isus, deoarece într-un pasaj posterior se referă la Isus ca fiind:

            „…împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu.” (Faptele Apostolilor, 4:27).

 Dacă Isus ar fi fost Dumnezeu, apostolii săi ar fi trebuit să lase scris clar acest lucru. Dar ei au predicat în mod continuu că Isus era Trimisul lui Dumnezeu. Ni se spune în „Faptele Apostolilor!, 5:42:

„Şi în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni, şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos.”

 Titlul evreiesc de Mesia (Cristos în greceşte) este un titlu uman. Înseamnă „cel Uns”. Citiţi, de asemenea, Isaia, 45:1, unde Cir Persul este, de asemenea, numit Mesia:

„Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cir…”

Dacă Isus era Dumnezeu, de ce apostolii săi se refereau mereu la el cu titluri umane, cum ar fi Mesia sau rob al lui Dumnezeu şi foloseau în mod constant titlul de Dumnezeu pentru cel care l-a înălţat pe Isus la Cer? Aveau frică de oameni? Nu! Ei au predicat adevărul, netemându-se nici de închisoare şi nici măcar de moarte. Când au întâlnit obstacole din partea autorităţilor, Petru a declarat:

„Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis: «Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!  Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus, pe care voi L-aţi omorât, atârnându-L pe lemn.»(Faptele Apostolilor, 5:29-30)

Le lipsea Duhul Sfânt? Nu! Erau încurajaţi de Duhul Sfânt. Ei doar predicau ceea ce învăţaseră de la Isus – că Isus nu era Dumnezeu, ci robul şi unsul lui Dumnezeu.

Coranul confirmă faptul că Isus era Mesia şi ca era un rob al lui Dumnezeu:

 „Îngerii au zis: «O, Maria! Allah îţi vesteşte un Cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-Masih, Isa, fiul Mariei, măreţ în această lume ca şi în Viaţa de Apoi şi unul dintre cei mai apropiaţi [de Allah][Coran,  3:45]

„Dar el [pruncul] a zis: «Eu sunt robul lui Allah! El mi-a dăruit Scriptura şi m-a făcut Profet!»[Coran, 19:30]

 Capitolul al III-lea: A fost Isus atoatecunăscător şi atotputernic?

            Atât musulmanii, cât şi creştinii sunt de acord cu faptul că Dumnezeu este Atotputernic şi Atoatecunoscător.

            Evangheliile ne arată că Isus nu era atotputernic, având câteva limite. Marcu ne spune în Evanghelia sa că Isus era incapabil să facă munci grele în oraşul său natal:

            „N-a putut să facă nicio minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi, şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor.” (Marcu, 6:5-6)

            Marcu ne spune, de asemenea, că atunci când Isus a încercat să vindece un om orb, prima dată a dat greş şi a trebuit să încerce şi a doua oară:

            „Au venit la Betsaida; au adus la Isus un orb, şi L-au rugat să Se atingă de el. Isus a luat pe orb de mână, şi l-a scos afară din sat; apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el, şi l-a întrebat: «Vezi ceva?» El s-a uitat, şi a zis: «Văd nişte oameni umblând, dar mi se par ca nişte copaci.» Isus i-a pus din nou mânile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă; şi când s-a uitat, a fost tămăduit, şi a văzut toate lucrurile desluşit. Atunci Isus l-a trimes acasă, şi i-a zis: «Să nu intri în sat, şi nici să nu spui cuiva în sat.»(Marcu, 8:22-26)

            Deci, chiar dacă avem o imensă dragoste şi un deosebit respect faţă de Isus, trebuie să înţelegem că nu este Dumnezeu Cel Atotputernic.

            Evanghelia lui Marcu ne arată, de asemenea, că Isus avea limite şi în domeniul cunoaşterii. În Marcu, 13:32, Isus afirma că nu ştie când va fi Ziua Judecăţii de Apoi şi că acest lucru îl poate şti doar Tatăl:

            „Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din Ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”

            Deci Isus nu ar putea fi Dumnezeu Cel Atoatecunoscător. Unii ar putea spune că Isus, de fapt, ştia când va fi Ziua Judecăţii, dar a preferat să nu spună. Însă, această afirmaţie ar complica lucrurile. Isus ar fi putut să spună direct că nu vrea să divulge  această informaţie, dar a spus că nu ştie. Trebuie să îl credem pe Isus, deoarece era un om cinstit.

            Evanghelia după Luca afirmă, de asemenea, că Isus avea cunoştinţe limitate. Luca afirma că Isus creştea în înţelepciune:

            „Şi Isus creştea în înţelepciune…” (Luca, 2:52)

            În Evrei, de asemenea, citim că Isus a învăţat să se supună:

            „…a învăţat să asculte prin lucrurile pe cari le-a suferit.” (Evrei, 5:8)

            Însă, înţelepciunea lui Dumnezeu este perfectă, nelimitată şi nu învaţă lucruri noi. El ştie tot, întotdeauna. Dacă Isus învăţa lucruri noi, aceasta înseamnă că nu ştia tot, avea cunoştinţe limitate şi, deci, nu era Dumnezeu. A putut să devină Dumnezeu mai târziu? Nu! Deoarece exista un singur Dumnezeu şi acesta este Dumnezeul de totdeauna, pentru totdeauna:

            „Înainte ca să se fi născut munţii, şi înainte ca să se fi făcut Pământul şi lumea, din vecinicie în vecinicie, Tu eşti Dumnezeu!” (Psalmi, 90:2)

            Unii ar putea spune că Isus era Dumnezeu, care a luat forma unui rob şi aşa a devenit limitat. Ei bine, asta ar însemna că Dumnezeu s-a schimbat. Dar Dumnezeu nu se schimbă niciodată:

            „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb…” (Maleahi, 3:6)

            Isus nu a fost niciodată Dumnezeu şi nici un va fi vreodată. În Biblie, Yahweh este singurul Dumnezeu recunoscut. Yahweh afirma:

            „Voi sunteţi martorii Mei – zice Domnul – voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi. Eu, Eu sunt Domnul, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor” (Isaia, 43:10-11)

Unii pot spune că Isus avea două lături, una umană şi una divină. Vor spune că limitările pe care le-am scos în evidenţă fac parte din latura umană a lui Isus, dar latura divină era nelimitată în înţelepciune şi putere. Dar în Biblie nu ni se spune în niciun moment că Isus ar fi avut două laturi. Aceasta este o soluţie disperată a celor care nu vor să înţeleagă ceea ce spune Biblia, aşa cum am arătat până acum, cum că Isus nu era Dumnezeu.

Soluţia acestei firi duble nu face altceva decât să complice lucrurile. Să luăm drept exemplu episodul smochinului din Evanghelia după Marcu. Acesta spune:

„A doua zi, după ce au ieşit din Betania, Isus a flămânzit. A zărit de departe un smochin, care avea frunze, şi a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de smochin, dar n-a găsit decât frunze, căci nu era încă vremea smochinelor.” (Marcu, 11:12-13)

 Apoi, Isus a aruncat un blestem asupra smochinului, astfel încât acesta să putrezească şi nimeni să nu mai mănânce din el:

„Atunci a luat cuvântul, şi a zis smochinului: «În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine!» Şi ucenicii au auzit aceste vorbe.” (Marcu, 11:14)

Din acest pasaj ne dăm seama că Isus avea destulă putere pentru a blestema un copac şi pentru a îl face să putrezească din rădăcini. De asemenea, ne dăm sema ca Isus ignora două lucruri. În primul rând, nu ştia că smochinul nu avea fructe până când nu s-a apropiat de el. În al doilea rând, nu ştia că nu era anotimpul propice pentru smochine.

Susţinătorii acestei teorii a firii duble trebuie să admită că puterea de a blestema a lui Isus este în latura sa divină. Deci, ar trebui să admită că latura divină a acţionat de pe urma ignoranţei laturii umane. Dar Dumnezeu nu poate acţiona în acest fel. În mod sigur că Dumnezeu ar fi ştiut că nu era anotimpul smochinelor şi când va veni acest anotimp smochinul va dă fructe pentru creaturile Sale. De ce ar distruge Dumnezeu un copac bun, pe care El l-a creat? Unii ar spune că acel copac era uscat, aşa că merita să fie distrus. Dar, dacă Marcu avea dreptate, acel copac nu avea fructe deoarece                

„...nu era încă vremea smochinelor.” (Marcu, 11:13)

Evidenţele din Biblie ne arată ca Isus nu era Dumnezeu Cel Atoatecunoscător şi Atotputernic.

 Capitolul al IV-lea: Învăţăturile din Biblie şi din Coran proclamă divinitatea lui Isus?

            Unii ar putea spune că această discuţie despre divinitatea lui Isus nu este necesară. Cel mai important lucru, spun ei, este să-l accepţi pe Isus drept Salvatorul tău. De altfel, autorii Bibliei au subliniat faptul că, pentru a se salva, este necesar să înţelegem cine este într-adevăr Dumnezeu.

            O proastă interpretare sau înţelegere a acestui subiect înseamnă să încălcăm prima din cele zece porunci ale Bibliei. Isus (Pacea lui Allah fie asupra Sa!) a insistat pe această poruncă, atunci când unul din învăţătorii Legii lui Moise l-a întrebat:

            „«Care este cea dintâi dintre toate poruncile?» Isus i-a răspuns: «Cea dintâi este aceasta: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn”; şi: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta”; iată porunca dinţii.»(Marcu, 12:28-30)

            Observaţi că Isus a citat a zecea poruncă din Deuteronom, 6:4-5:

            „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.”

            Isus a confirmat nu numai că cea de-a zecea poruncă este încă validă, dar şi faptul că este cea mai importantă dintre toate. Dacă Isus credea că este Dumnezeu, de ce nu a spus lucrul acesta? În loc de aceasta, a insistat pe faptul că Yahweh este singurul Dumnezeu. Învăţătorul care l-a întrebat pe Isus despre cea dintâi porunca a înţeles lucrul acesta, şi ceea ce a spus în continuare lasă la vedere faptul că Isus nu este Dumnezeu:

            „Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu este altul afară de El.” (Marcu, 12:32)

             Dacă Isus ar fi fost Dumnezeu, ar fi trebuit să-i spună învăţătorului acest lucru. Dar l-a lăsat să se refere la Dumnezeu ca la altcineva decât El, şi apoi chiar l-a felicitat pentru vorbele sale înţelepte:

            „Isus a văzut că a răspuns cu pricepere, şi i-a zis: «Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu.»(Marcu 12:34)

            Dacă Isus ştia că Dumnezeu este Sfânta Treime, de ce nu a spus acest lucru? De ce nu a spus că Dumnezeu este unul în trei sau trei în unul? Dar a afirmat cu convingere că Dumnezeu este Unul Singur. Adevăraţii imitatori ai lui Isus îl vor imita şi în această credinţă. Nu vor adăuga cuvântul Trei, când Isus nu l-a folosit niciodată.

            Salvarea depinde de această poruncă? Da, spune Biblia. Isus a lăsat clar acest lucru în altă conversaţie cu un om care vroia să înveţe de la El:

            „Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat înaintea Lui, şi L-a întrebat: «Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa vecinică?» «Pentru ce Mă numeşti bun?», i-a zis Isus. «Nimeni nu este bun decât Unul Singur: Dumnezeu.  Cunoşti poruncile:  „Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.”» El I-a răspuns: «Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea.» Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit, şi i-a zis: «Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă.» Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuţii. Isus S-a uitat împrejurul Lui, şi a zis ucenicilor Săi: «Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!» Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui. Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: «Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogăţii, să intre în Împărăţia lui Dumnezeu! Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu!» Ucenicii au rămas şi mai uimiţi, şi au zis unii către alţii: «Cine poate atunci să fie mântuit?» Isus S-a uitat ţintă la ei, şi le-a zis: «Lucrul acesta este cu neputinţă pentru oameni, dar nu şi pentru Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu.» Petru a început să-I zică: «Iată că noi am lăsat totul, şi Te-am urmat.»(Marcu, 10:17-28)

            Spunând aceste lucruri, Isus a făcut o clară distincţie între El şi Dumnezeu. Şi a precizat că pentru a se salva, este necesar să se îndeplinească toate poruncile. Dar, să ne amintim că după Isus, cea mai importantă porunca este cea care spune că Yahweh este Singurul Dumnezeu.

            Isus a insistat, de asemenea, pe acest subiect în Evanghelia după Ioan. În capitolul 17, Isus ridică ochii la Cer şi se roagă, numindu-l pe Dumnezeu Tată:

            „După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer, şi a zis: «Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine.»(Ioan, 17:1)

            În acelaşi capitol, Isus îi spune Tatălui:

            „Şi viaţa vecinică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimes Tu.” (Ioan, 17:3)

            Aceasta demonstrează fără nicio urmă de îndoială că cei care aspiră la viaţa veşnică  trebuie să înţeleagă că Isus se ruga Singurului adevărat Dumnezeu şi că a fost un Trimis al lui Dumnezeu.

            Unii spun că Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu şi Duhul Sfânt este Dumnezeu. Dar Isus a spus că Tatăl Singur este Dumnezeu. Adevăraţii adepţi ai lui Isus îl vor imita şi în acest lucru. Isus a spus:

             „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei.” (Ioan, 8:31)         Învăţăturile Sale spun că oamenii trebuie să îndeplinească cele zece porunci, în special prima, care insistă ca Yahweh este Singurul Dumnezeu. Îl iubim pe Isus, dar nu trebuie să îl iubim ca pe Dumnezeu. În ziua de azi, mulţi îl iubesc pe Isus mai mult decât pe Dumnezeu. Aceasta pentru că îl văd pe Dumnezeu ca pe cineva răzbunător, care voia să-i pedepsească pentru păcatele lor şi pe Isus ca pe Salvatorul care îi îndepărtează de Furia lui Dumnezeu. Dar Yahweh este totuşi singurul nostru Dumnezeu şi Salvator:

            „Eu, Eu sunt Domnul, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor!” (Isaia 43:11)

            „Spuneţi-le, şi aduceţi-i încoace, ca să se sfătuiască unii cu alţii! Cine a proorocit aceste lucruri de la început, şi le-a vestit de mult? Oare nu Eu, Domnul? Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt Singurul Dumnezeu drept şi mântuitor, alt Dumnezeu afară de Mine nu este. Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile Pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul.” (Isaia, 45:21-22)

            Coranul confirmă prima poruncă şi o împărtăşeşte cu toată umanitatea:

            „Domnul vostru este un Domn Unic. Nu există Divinitate în afară de El. El este Ar-Rahman, Ar-Rahim [Cel Milostiv, Cel Îndurător].” [Coran, 2:163]

            Dumnezeu declară, de asemenea, ca adevăraţii credincioşi Îl iubesc mai mult decât orice altceva:

            „Dar sunt printre oameni [şi unii] care Îi fac în afară de Allah semeni pe care îi iubesc asemenea iubirii pentru Allah. Dar cei care cred sunt mai stăruitori în iubirea pentru Allah. Şi dacă ar vedea cei care sunt nelegiuiţi, când văd chinurile, că puterea este a lui Allah toată şi că Allah este aspru în Osânda Lui!” [Coran, 2:165]

 Capitolul al V-lea: Credea Pavel că Isus era Dumnezeu?

            Mulţi oameni folosesc scrierile lui Pavel pentru a dovedi că Isus este Dumnezeu. Dar acest lucru nu este corect pentru Pavel, care în mod clar credea că Isus nu este Dumnezeu.

            În prima scrisoare pentru Timotei, Pavel scria:

            „Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Hristos Isus şi înaintea Îngerilor aleşi, să păzeşti aceste lucruri...”  (I Timotei, 5:11)

            De aici reiese în mod clar că titlul de Dumnezeu îi este atribuit altcuiva decât lui Isus Hristos. În următorul capitol din Timotei, Pavel face încă o dată diferenţa dintre Dumnezeu şi Isus, când spune:

            „Te îndemn, înaintea lui Dumnezeu, care dă viaţă tuturor lucrurilor, şi înaintea lui Hristos Isus...” (I Timotei, 6:13)

            Pavel ne-a avertizat despre a doua venire a Domnului Isus Hristos, pe care Dumnezeu Îl va trimite înapoi la momentul potrivit:

            „...până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos, care va fi făcută la vremea ei de fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” (I Timotei, 6:14-15)

            Încă o dată, titlul de Dumnezeu este îndepărtat de Isus. În mod greşit, mulţi oameni cred că atunci când Isus este numit „Domn” în Biblie, vrea să însemne „Dumnezeu”. Dar, în Biblie, acest titlu înseamnă „stăpân” sau „învăţător”, şi poate fi folosit pentru a se adresa oamenilor:

            „... ca Sara, care asculta pe Avraam, şi-l numea domnul ei...” (I Petru, 3:6)

            Foarte important este să înţelegem ce spune Pavel în continuare, vorbe care vor nărui orice supoziţie că ar fi crezut că Isus este Dumnezeu. Ceea ce spune în continuare despre Dumnezeu ne arată în mod evident că Isus nu este Dumnezeu:

            „Care va fi făcută la vremea ei de fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea vecinică” (I Timotei, 6:15-16)

            Pavel spune că Dumnezeu este nemuritor. Nemuritor înseamnă că nu moare (verificaţi în dicţionar). Acum, oricine crede că Isus a murit, nu ar putea să creadă că Isus este Dumnezeu, căci altfel s-ar contrazice cu ceea ce spune aici Pavel. Mergând mai departe, să spui că Dumnezeu a murit este o blasfemie. Cine ar conduce Universul dacă Dumnezeu moare? Pavel credea că Dumnezeu este imortal. Pavel a spus, de asemenea, în acest pasaj ca Dumnezeu locuieşte într-o lumină de care nu se poate apropia nimeni şi că niciun om nu L-a văzut şi nici nu-L va vedea vreodată. Pavel ştia că mii şi mii de oameni îl văzuseră deja pe Isus. Dar Pavel a spus că nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, pentru că era sigur că Isus nu este Dumnezeu.

            Din această cauză, Pavel a predicat tot timpul ca Isus nu este Dumnezeu, ci Trimisul lui Dumnezeu:

            „Totuşi Saul se întărea din ce în ce mai mult, şi făcea de ruşine pe Iudeii, cari locuiau în Damasc, dovedind că Isus este Hristosul” (Faptele Apostolilor, 9:22)

            „Dar când au venit Sila şi Timotei din Macedonia, Pavel s-a dedat în totul propovăduirii, şi dovedea Iudeilor că Isus este Hristosul.” (Faptele Apostolilor, 18:5)

            Când a fost în Atena, Pavel a predicat despre Dumnezeu ca fiind Cel care a creat lumea şi tot ceea ce este în ea, şi despre Isus ca fiind un om Trimis de El:

            „Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbăind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: ,Suntem din neamul lui...` Astfel dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului. Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască;  pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta.” (Faptele Apostolilor, 17:24-31)

            Este evident că pentru Pavel, Isus nu este Dumnezeu şi în ziua de azi ar fi şocat să vadă că scrierile sale sunt folosite pentru a demonstra contrariul credinţelor lui.

            Pavel a depus mărturie până şi în tribunal despre Dumnezeu:

            „Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei...” (Faptele Apostolilor, 24:14)         

            Şi după cum citim în pasajul următor, Isus este un rob a lui Dumnezeu:

            „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său, Isus...” (Faptele Apostolilor, 3:13)

            Pentru Pavel, doar Tatăl este Unicul Dumnezeu. Pavel a spus:

             „Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.” (Efeseni, 4:6)

            De asemenea, spune:

            „Totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.” (I Corinteni, 8:6)

            Scrisoarea lui Pavel către Filipeni, 2:6-11 este folosită adesea ca dovadă că Isus nu este Dumnezeu:

             „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut că un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însus şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume;  pentru că, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de supt pământ,  şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.”

            Acest pasaj este în acord cu Isaia, 45:22-24, unde Dumnezeu (Yahweh) a spus că fiecare genunchi trebuie să se aplece înaintea Sa şi fiecare limbă trebuie să mărturisească că puterea şi dreptatea sunt numai în El. Pavel era la curent de acest pasaj, şi de aceea l-a citat în Romani, 14:11. Ştiind acest lucru, Pavel a declarat:

            „...îmi plec genunchii înaintea Tatălui...” (Efeseni, 3:14)

            Scrisoarea către Evrei, 1:6 spune că Îngerii ar trebuie să-l adore pe Fiu. Dar acest pasaj depinde de Deuterenom, 32:43, din versiunea Septuagintei a Vechiului Testament. Această frază nu se găseşte în Vechiul Testament, însă este folosită de creştinii din ziua de azi, iar versiunea Septuagintei nu mai este considerată validă. Dar, chiar şi în versiunea Septuagintei, nu ni se spune să îl adorăm pe fiu, ci că Îngerii ar trebui să-L adore pe Yahweh.

            Biblia insistă în nenumărate ocazii ca doar Yahweh este demn de adorare. În Deuteronom, 6:13 citim:

            „Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să-I slujeşti, şi pe Numele Lui să juri.”

            Isus credea, de asemenea, acest lucru, aşa cum se vede în Evanghelia după Luca, 4:8:

            „Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti.”,

            sau în Evanghelia după Matei, 26:39:

            „Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la Pământ, şi S-a rugat, zicând: «Tată, dacă este cu putinţă, depărtează dela Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.»

            Pavel ştia că Isus îl adora pe Dumnezeu:

            „El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrămi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui.” (Evrei, 5:7)

            şi credea că va rămâne pentru totdeauna un rob a lui Dumnezeu:

            „Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru că Dumnezeu să fie totul în toţi.” (I Corinteni, 15:28)

 Capitolul al VI-lea: Evidenţele din a patra Evanghelie neagă divinitatea lui Isus?

            Evanghelia după Ioan a fost completată la aproximativ şaptezeci de ani după ce Isus a fost ridicat la Cer. Această Evanghelie, în forma sa finală, ne spune un lucru nou despre Isus, un lucru care nu apare în celelalte trei Evanghelii: ca Isus este Cuvântul lui Dumnezeu. Ioan vrea să spună că Isus era agentul lui Dumnezeu, prin intermediul căruia Dumnezeu a creat tot. Acest lucru este de multe ori prost interpretat, mulţi înţelegând prin aceasta ca Isus este Dumnezeu însuşi. Dar Ioan spune, aşa cum spune şi Pavel, de asemenea, ca Isus este prima creatură a lui Dumnezeu:

            „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu.” (Apocalipsa, 3:14).

            Întâlnim această idee, de asemenea, în I Corinteni, 8:6:

            „Totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, dela care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.”

            cât şi în Coloseni, 1:15:           

            „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea.”

            Oricine spune că Cuvântul lui Dumnezeu este altcineva decât Dumnezeu, trebuie să admită de asemenea că a fost creat, aşa cum El spune în Biblie:

            „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui” (Proverbe, 8:22)

            Aşa că această Evanghelie ne învaţă de asemenea că Isus nu este Dumnezeu. Dacă nu ar fi continuat această învăţătură, ar fi contrazis celelalte trei Evanghelii şi scrisorile lui Pavel, care spun în mod clar că Isus nu este Dumnezeu.

            Aici aflam, de asemenea, ca Isus nu este egal cu Tatăl, aşa cum Isus însuşi spune:            „...căci Tatăl este mai mare decât Mine.” (Ioan, 14:28)

             Oamenii uită acest lucru şi spun că Isus este egal cu Tatăl. Pe cine trebuie să credem? Pe Isus sau pe oameni?

            Atât musulmanii, cât şi creştinii cred că Dumnezeu este Autosuficient, asta însemnând că Existenţa Lui nu depinde de nimeni. Dar Isus spune în această Evanghelie că existenţa Sa depinde de Dumnezeu:

            „...Eu trăiesc prin Tatăl...” (Ioan, 6:57)

            Ioan îl citează pe Isus spunând că nu are nicio autoritate asupra a ceea ce face:

            „Eu nu pot face nimic dela Mine însumi.” (Ioan, 5:30)

             Acest lucru este în acord cu ceea ce ne-au învăţat celelalte trei Evanghelii. În Evanghelia după Marcu, de exemplu, învăţăm că Isus făcea miracole cu o forţă care nu venea de la El. Acest lucru îl putem vedea în episodul femeii vindecate de orbire. Femeia s-a ţinut după El şi I-a atins hainele şi astfel s-a vindecat. Marcu descrie aşa ceea ce Isus a făcut:

            „Isus a cunoscut îndată că o putere ieşise din El; şi, întorcându-Se spre mulţime, a zis: «Cine s-a atins de hainele Mele?»(Marcu, 5:30)

            Apostolii Săi nu I-au putut da un răspuns, aşa că:

            „El se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta.” (Marcu, 5:32)

            Acest lucru ne arată ca forţa care a vindecat femeia oarbă nu era sub controlul lui Isus. Ştia că forţa a ieşit din El, dar nu ştia unde s-a dus. Altă fiinţă ar fi trebui să ghideze acea forţă care a vindecat femeia. Dumnezeu era acea fiinţă. De aceea, nu este de mirare că în Faptele Apostolilor, 2:22 citim că era Dumnezeu care făcea miracolele prin intermediul lui Isus:

            „Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi.”

             Dumnezeu a făcut miracole extraordinare şi prin intermediul altora, dar aceasta nu înseamnă că aceştia sunt Dumnezeu :

            „Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel.” (Faptele Apostolilor, 19:11),

            de exemplu. Atunci, de ce este Isus considerat Dumnezeu?

            Chiar şi atunci când Isus l-a înviat pe prietenul său, Lazăr, a trebuit să-i ceară ajutorul lui Dumnezeu. Sora lui Lazăr, Marta, ştia acest lucru, aşa că i-a spus lui Isus:

            „Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îţi va da Dumnezeu.” (Ioan, 11:22)

             Marta ştia că Isus nu era Dumnezeu, şi Ioan care a relatat această istorie, ştia de asemenea.

            Isus avea un Dumnezeu, şi de aceea înainte de a fi înălţat la Cer a zis:

            „...Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan, 20:17)

            Ioan era sigur că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu, chiar dacă ştia că mulţi îl văzuseră pe Isus:

            „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu...” (Ioan, 1:18) sau

            „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu...” (I Ioan, 4:12)

            De fapt, însuşi Isus a spus mulţimii care Îl asculta că niciodată nu L-au văzut pe Tată şi niciodată nu I-au auzit vocea:

            „...Voi nu I-aţi auzit niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa.” (Ioan, 5:37)

             Dacă Isus ar fi fost Dumnezeu, discursul Sau ar fi fost fals.

            Cine este Singurul Dumnezeu din Evanghelia după Ioan? Este doar Tatăl. Isus însuşi a confirmat acest lucru în faţa evreilor:

            „Dacă Mă slăvesc Eu însumi, slava Mea nu este nimic; Tatăl Meu Mă slăveşte, El, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru” (Ioan, 8:54)

            Şi Dumnezeul evreilor nu este altul decât Yahweh, care a declarat că El este Singurul Dumnezeu. Isus a confirmat şi El ca Tatăl este Singurul Dumnezeu:

            „După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre Cer, şi a zis: «Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa vecinică tuturor acelora, pe cari I i-ai dat Tu. Şi viaţa vecinică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimes Tu.»(Ioan, 17:1-3)

             Şi Isus a spus duşmanilor Săi:

            „Dar acum căutaţi să Mă omorâţi, pe Mine, un om, care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu” (Ioan, 8:40)

            Aşa că, după cum spune Ioan, Isus nu era Dumnezeu şi nimic din ceea ce a scris Ioan ar trebui folosit ca dovadă pentru demonstrarea divinităţii lui Isus, doar dacă nu vrem să-l contrazicem pe Ioan.

 Capitolul al VII-lea: Isus şi Tatăl sunt două fiinţe diferite

            Mulţi oameni folosesc diverse versete din Biblie pentru a dovedi divinitatea lui Isus. De altfel, toate aceste versete, când sunt interpretate în contextul lor, dovedesc contrariul.

            De exemplu, în Matei, 9:2, Isus îi spune unui om oarecare:

            „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”

            Din această cauză, unii spun că Isus trebuie să fie Dumnezeu, deoarece doar Dumnezeu poate ierta păcatele. Dar, dacă citim câteva versete mai departe, vom afla că oamenii:

            „Au slăvit pe Dumnezeu, care a dat oamenilor o astfel de putere.” (Matei, 9:8)

            Acesta ne arată că oamenii ştiau, şi Matei este de acord, ca Isus nu este singurul om care poate avea aceasta autoritate de la Dumnezeu. Însuşi Isus a recunoscut că nu vorbeşte cu autoritatea Lui şi nu face nimic singur, ci vorbeşte doar ceea ce Tatăl L-a învăţat:

             „...nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu.” (Ioan, 8:28)

             Aşa că ceea ce a făcut Isus, a fost să-i transmită omului ceea ce Dumnezeu L-a învăţat. El nu a spus: „Îţi iert păcatele”, ci “păcatele îţi sunt iertate”, ceea ce înseamnă că Dumnezeu l-a iertat pe om, şi nu Isus. Aşa că Isus nu avea puterea de a ierta păcatele; în acelaşi episod se autointitulează „Fiul Omului” (Matei, 9:6).

            În Ioan, 10:30 este folosit adesea ca dovadă că Isus este Dumnezeu, deoarece Isus spune: „Eu şi Tatăl una suntem.” Dar dacă citim următoarele şase versete, vedem că Isus explică faptul că duşmanii săi greşeau când îl acuzau că se proclama Dumnezeu. Ceea ce vrea Isus să spună aici este ca El şi Tatăl sunt acelaşi în obiectivele care Le au.

            Isus s-a rugat ca şi apostolii Săi să fie unul aşa cum El şi Tatăl erau unul. Evident, nu se ruga ca apostolii să se unească într-o singură fiinţă:

            „Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe cari Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi noi. Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia, pe cari Mi i-ai dat; şi niciunul din ei n-a perit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimes Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimes şi Eu pe ei în lume. Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr. Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; că, şi ei să fie una în noi, pentru că lumea să creadă că Tu M-ai trimes. Eu le-am dat slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una” (Ioan, 17:11-22)

            Iar când Luca spune că apostolii au devenit unul, nu vrea să spună că s-au unit într-o singură fiinţă, ci că s-au unit în a împărtăşi aceleaşi obiective, deşi erau fiinţe separate:   „Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet.” (Faptele Apostolilor, 4:32)

            Isus şi Tatăl sunt doi, din punct de vedere al esenţei, aşa cum spune Isus:

            „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, totuşi mărturia Mea este adevărată; căci Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc, dar voi nu ştiţi nici de unde vin nici unde Mă duc. Voi judecaţi după înfăţişare; Eu nu judec pe nimeni. Şi chiar dacă judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Tatăl, care M-a trimes, este cu Mine. În Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată: deci despre Mine însumi, mărturisesc Eu, şi despre Mine mărturiseşte şi Tatăl, care M-a trimes” (Ioan, 8:14-18)

            Trebuie să fie doi, atâta timp cât unul este mai presus decât celălalt:

            „Tatăl este mai mare decât Mine.” (Ioan, 14:28)

Când Isus s-a rugat să-l salveze de pe cruce, a spus:

„Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta dela Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!” (Luca, 22:42)

 Aceasta demonstrează că aveau voinţe diferite, pentru că Isus s-a supus Voinţei Tatălui. Două voinţe înseamnă două fiinţe diferite.

Mai departe, Isus este citat spunând:

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei, 27:46)

 Dacă unul din ei îl rugă pe celălalt, atunci trebuie să fi fost două fiinţe diferite.

Iarăşi, Isus este citat spunând:

„Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca, 23:46)

 Dacă duhul unuia îi este încredinţat celuilalt, înseamnă că sunt două fiinţe separate.

În toate aceste situaţii, Isus este în mod evident subordinat lui Dumnezeu. Când Isus a îngenunchiat şi s-a rugat, este evident că nu se ruga la El însuşi:

„Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat, şi a început să Se roage.” Se ruga la Dumnezeul Său.

În tot Noul Testament, doar Tatăl este numit Dumnezeu. De fapt, titlurile de Dumnezeu şi de Tată sunt folosite pentru a denumi o singură fiinţă, şi nu trei, şi niciodată pe Isus. Matei a înlocuit titlul de Dumnezeu cu cel de Tată în cel puţin două locuri în Evanghelia sa. Dacă Matei are dreptate în a face aceasta, atunci doar Tatăl este Dumnezeu.

A fost Isus Tatăl? Nu, pentru că Isus a spus:

„Şi Tată să nu numiţi pe nimeni pe Pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în Ceruri.” (Matei, 23:9)

Deoarece Isus era pe Pământ când a spus acest lucru, nu poate fi Tatăl.

Coranul încearcă să aducă oamenii la adevărata credinţă, cea care a fost predicată de către Isus şi discipolii săi. Aceste învăţături au insistat în mod continuu asupra primei porunci, care spune că Yahweh este Singurul Dumnezeu, numit Yahweh în Vechiul Testament şi Tatăl în Noul Testament, şi Allah în Coran. În Coran, Allah îi îndrumă robii Săi să aducă cititorii Bibliei la adevărata credinţă:

„Spune: «O, voi oameni ai Scripturii, veniţi la un cuvânt comun între noi şi voi: să nu-L adorăm decât pe Allah, să nu-L asociem cu nimic, să nu ne luăm unii pe alţii drept dumnezei, în afară de Allah. Apoi dacă ei vor întoarce spatele, spuneţi-[le]: Mărturisiţi [cel puţin] că noi suntem supuşi!»[Coran, 3:64]

 Partea a II-a: Dumnezeu nu zămisleşte, nici nu este născut

 Capitolul I: Evidenţe din Coranul cel Glorios

            O greşeală comună între oameni este ideea că Dumnezeu ar fi o fiinţă supranaturală, care stă undeva în cer. Apoi, îi atribuie tot felul de activităţi şi relaţii lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi la fel ca oamenii. Este evident că oamenii au copii, aşa că unii au ajuns la concluzia că şi Dumnezeu are copii. Dar Dumnezeu afirmă că această idee este falsă. În Cartea Sfântă, Coranul, Dumnezeu ne spune că nu existe altcineva ca El:

            „... Nu este nimic asemenea cu El...” [Coran, 42:11]

             Dumnezeu spune, de asemenea, că nu exista nimic care se poate compara cu El:

            „Şi El nu are pe nimeni egal!” [Coran, 112:4]

            În mod sigur, Dumnezeu nu este o prezenţă fizică. El, Preaînaltul, ne spune:

            „Privirile nu-L ajung, însă El prinde toate privirile...” [Coran, 6:103]

            Dumnezeu afirmă în Coran că cei care Îi atribuie fii şi fiice o fac în mod fals şi fără a şti despre ce vorbesc:

            „... Şi I-au născocit Lui fii şi fiice în neştiinţa [lor]...” [Coran, 6:100]

            Coranul cel Nobil face apel la raţiunea noastră, spunându-ne:

            „Făcătorul desăvârşit [Al-Badi'] al Cerurilor şi al Pământului! Cum să aibă El un fiu, de vreme ce El nu a avut o soaţă? El le-a creat pe toate şi El pe toate le ştie.” [Coran, 6:101]

            Aceasta este o replică evidentă pentru cei care proclamă că Dumnezeu ar avea un fiu sau o fiică (în sens literal), ceea ce în limbajul uman înseamnă descendenţii unei perechi.

Unii ar spune că Dumnezeu poate avea un fiu fără să aibă soaţă. În acest caz, nu este vorba de un fiu, ci de o creatură a lui Dumnezeu. În orice caz, Dumnezeu afirmă că:

 „El nu zămisleşte şi nu este născut.” [Coran, 112:3]

Alţii ar putea spune că Dumnezeu a adoptat un fiu. Dar Dumnezeu afirmă că şi această idee este falsă. Atâta timp cât tot ceea ce existe pe Pământ îi aparţine lui Dumnezeu, care ar fi scopul luării unui fiu? Dumnezeu spune:

„Au spus: «Allah şi-a luat un fiu.» Nici vorbă! Ale Lui sunt cele din Ceruri şi de pe Pământ! Toate Îi sunt ascultătoare Lui! ~ [El este] Făcătorul desăvârşit al Cerurilor şi al Pământului şi dacă hotărăşte un lucru, El spune doar: «Fii!» şi acesta este!” [Coran, 2:116-117]

Ideea că oamenii ar trebui numiţi „fii ai lui Dumnezeu” este greşită. De ce să nu-i numim aşa cum sunt? Sunt fiinţe muritoare, create de Dumnezeu:

„Şi zis-au iudeii şi creştinii: «Noi suntem fiii lui Allah şi cei dragi Lui.» Spune: «Şi de ce vă osândeşte pentru păcatele voastre?» Nu, ci voi sunteţi făpturi omeneşti dintre acelea pe care El le-a creat.” [Coran, 5:18]

Dumnezeu nu este la fel ca oamenii pentru a avea nevoie de copii. El, Preaînaltul şi Preaslăvitul, afirmă că este Autosuficient şi nu are nevoie de astfel de lucruri:

„Ei zic: «Allah şi-a luat un fiu!» Preaslăvitul este Al-Ghaniyy [Îndeajuns de Înstărit]. Ale Lui sunt [toate] cele din Ceruri şi cele de pe Pământ. Voi nu aveţi nicio dovadă pentru acest lucru. Spuneţi voi împotriva lui Allah ceea ce nu ştiţi?” [Coran, 10:68]

Acest lucru se întâmpla deoarece oamenii au tendinţa de a numi „fii ai lui Dumnezeu” pe toate persoanele corecte. Dar Dumnezeu ne sfătuieşte să nu îi numim „fii ai lui Dumnezeu”, ci robii Săi corecţi:

„Ei zic: «Cel Milostiv şi-a luat un fiu!» Mărire Lui! Însă ei nu sunt decât nişte robi ţinuţi în cinste. Ei nu I-o iau înainte cu vorba şi ei purced numai după porunca Lui.” [Coran, 21:26-27]

 Capitolul al II-lea: Ce spune Coranul despre Isus?

Coranul cel Glorios vorbeşte mult despre Isus (Pacea lui Allah fie asupra sa!) şi nu afirmă nimic negativ despre El, Preaînaltul şi Preaslăvitul. Să luăm drept exemplu următoarea aya (verset) din Coran, în care Allah spune:

„O, voi oameni ai Scripturii! Nu exageraţi în privinţa religiei voastre şi nu spuneţi despre Allah decât adevărul! Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, Cuvântul Său pe care El l-a transmis Mariei şi un duh de la El. Credeţi, aşadar, în Allah şi în Trimişii Săi.” [Coran, 4:171]

 În acest pasaj, Isus este numit cu patru titluri nobile. El este Mesia, Trimisul lui Allah, Cuvântul lui Allah şi un Duh de la Allah. De aici se vede clar că Sfântul Coran descurajează exagerările în religie. În acelaşi pasaj, Allah spune:

„Allah nu este decât un Dumnezeu Unic. Slavă Lui! Să aibă El un copil? Ale Lui [Allah] sunt cele din Ceruri şi de pe Pământ şi Allah este Al-Wakil [Cel mai bun Ocrotitor].” [Coran, 4:171]

 Refuzând în a-l numi pe Isus ca fiind „fiul lui Dumnezeu”, nu înseamnă că-l dispreţuim. Nu! În mod contrar, o facem pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, pentru a-I glorifica Numele şi pentru a-I proclama Maiestuozitatea.

Coranul confirmă că Isus a fost născut dintr-o fecioară. Când Îngerul a anunţat-o pe Maria (Pacea lui Allah fie asupra ei!) că va avea un copil, ea a spus:

«Doamne, cum să am un copil fără să mă fi atins un bărbat?» Îngerul i-a răspuns: «Întocmai aşa!» Allah creează ceea ce voieşte El. Când El hotărăşte un lucru, El spune doar «Fii!» şi el este de îndată!” [Coran, 3:47]

În altă Sură, după ce relatează incidentele cu privire la naşterea Mesiei, Coranul încheie astfel:

„Nu se cuvine că Allah să-Şi atribuie un fiu! Mărire Lui! Dacă El hotărăşte un lucru, atunci El zice «Fii!», iar el este!” [Coran, 19:35]

Coranul insistă în a corecta un concept greşit în mintea oamenilor, care cred că dacă Isus nu a avut tată, atunci Dumnezeu trebuie să fie tatăl Său.

Mărire lui Allah! El nu este tatăl nici unui copil. El a creat toată omenirea pornind de la un bărbat şi o femeie. Dar pe Adam nu l-a creat nici dintr-un bărbat, nici dintr-o femeie. Şi pe Eva a creat-o dintr-un bărbat, dar nu şi dintr-o femeie. Şi, pentru a completa tabloul, Isus a fost creat dintr-o femeie, dar nu şi dintr-un bărbat. Dumnezeu şi-a arătat forţa de a crea în orice mod. El spune:

„Înaintea lui Allah, Isus este asemenea lui Adam, pe care El l-a făcut din lut şi apoi i-a zis lui «Fii!» şi el a fost.” [Coran, 3:59]

Este important de realizat că Isus nu a crezut niciodată că este „fiul lui Dumnezeu”. Allah spune că cei care îl numesc „fiul lui Dumnezeu” pe Isus se iau după vorbele altor oameni:

„Iudeii zic: «Uzayr este fiul lui Dumnezeu!», iar creştinii zic: «Mesia este fiul lui Dumnezeu!» Acestea sunt cuvintele lor, [rostite] cu gurile lor. Ei spun vorbe asemănătoare cu ale acelora care nu au crezut de dinaintea lor – Allah să-i nimicească! Cum [se înşeală ei], îndepărtându-se [de Adevăr]!” [Coran, 9:30]

 Isus a predicat numai ceea ce i s-a poruncit:

„Eu nu le-am spus decât ceea ce mi-ai poruncit: «Adoraţi-L pe Allah, Domnul meu şi Domnul vostru!» Şi am fost martor asupra lor atâta vreme cât m-am aflat printre ei. Şi după ce m-ai luat la Tine ai fost doar Tu Priveghetor peste ei, căci Tu eşti Martor tuturor lucrurilor!” [Coran, 5:117]

 El însuşi era mulţumit că fiind un rob a lui Dumnezeu:

„Mesia nu se va dezice niciodată de ai fi rob lui Allah...” [Coran, 4:172]

 Ca Trimis a lui Dumnezeu, Isus ştia că nimeni din Cer sau de pe Pământ nu se poate apropia de Allah decât ca un rob:

„Toţi cei care se află în Ceruri şi pe Pământ vor veni la Cel Milostiv ca robi.” [Coran, 19:93]

În sfârşit, cei care spun că Dumnezeu are un fiu, ar trebui să ştie că nu au nicio dovadă pentru această afirmaţie, ci vorbesc în necunoştinţă de cauză:

„Ei zic: «Allah şi-a luat un fiu!» Preaslăvitul este Al-Ghaniyy [Îndeajuns de Înstărit]. Ale Lui sunt [toate] cele din Ceruri şi cele de pe Pământ. Voi nu aveţi nici o dovadă pentru acest lucru. Spuneţi voi împotriva lui Allah ceea ce nu ştiţi?” [Coran, 10:68]

 Capitolul al III-lea: Referinţele la Isus ca fiind „fiul lui Dumnezeu” din Biblia actuală vin din vechile Scrieri?

Sunt uşor de găsit multe pasaje în Biblie în care Isus este numit „fiul lui Dumnezeu”. Se pot găsi, de asemenea, câteva pasaje în care Isus însuşi se proclama „fiul lui Dumnezeu”, sau îl numeşte pe Dumnezeu „Tată”. În orice caz, un studiu atent al Bibliei demonstrează că acesta este rezultatul multiplelor schimbări din  „Cartea Sfântă”. Isus niciodată nu s-a proclamat „fiul lui Dumnezeu”.

De fiecare dată când este descoperit un manuscris mai vechi decât cele existente, sunt necesare câteva schimbări în Biblie pentru o a aduce la o formă care concordă cu manuscrisul respectiv. În Marcu 1:1 putem citi:

„Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.” (Noua Versiune Internaţională)

 La sfârşitul acestui verset, se găseşte o literă care ne redirecţionează la o notă în josul paginii. Această notă spune că în unele din manuscrise nu se întâlneşte terminul de „fiul lui Dumnezeu”. Şi acestea sunt manuscrise vechi, de încredere. Această evidenţă este atât de convingătoare, încât autorii unei versiuni ale Bibliei – Noua Traducere Mondială a Sfintelor Scripturi – au înlăturat terminul de „fiul lui Dumnezeu”, astfel încât în Marcu 1:1 se poate citi: „Începutul bunei vestiri a lui Isus Hristos.”

O altă astfel de schimbare este versetul 37 din capitolul 8 din Faptele Apostolilor. Evidenţele din vechile manuscrise au făcut ca acest verset să fie înlăturat din versiunile moderne ale Bibliei. Dacă ne uitam în Noua Versiune Internaţională, nu vom găsi acest verset. De la versetul 36 se trece direct la 38; dacă vrem să aflăm ceea ce spunea versetul 37, trebuie să consultăm nota din josul paginii. Acesta conţinea o confesiune despre Isus ca fiind fiul lui Dumnezeu. A fost înlăturat, deoarece lipsind din cel mai vechi manuscrise înseamnă că cineva l-a adăugat în manuscrisele ulterioare.

Unele schimbări sunt evidente doar comparând o Evanghelie cu alta în Bibliile actuale. Puteţi face acest lucru voi singuri. Un exemplu este confesiunea centurionului roman despre Isus ca fiind fiul lui Dumnezeu. În Evanghelia după Marcu, ni se spune:

„Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu, 15:39)

 Aceeaşi confesiune, a aceluiaşi om, în acelaşi moment şi în acelaşi loc, în Evanghelia după Luca spune în felul următor:

„Cu adevărat, omul acesta era neprihănit!” (Luca, 23:47)

 Aici, termenul de „fiul lui Dumnezeu” lipseşte. Marcu şi Luca nu pot avea amândoi dreptate. Confesiunea este relatată greşit în cel puţin una din cele două Evanghelii.

 Capitolul al IV-lea: S-a autointitulat Isus ca fiind fiul lui Dumnezeu?

Cei care studiază Biblia pot observa cu uşurinţă că titlul de „fiu de Dumnezeu” este deseori folosit de Matei, fără a fi aprobată de către Marcu şi Luca. De exemplu, ce au spus cei care erau prezenţi în scena crucificării? În Marcu:

„Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap, şi ziceau: «Uă! Tu, care strici Templul, şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi, şi pogoară-Te de pe cruce!»(Marcu, 15:29-30)

 În Matei:

„Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap, şi ziceau: «Tu, care strici Templul, şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!»(Matei, 27:39-40)

 Dacă comparăm aceste două pasaje, observăm că Matei a adăugat o frază în care foloseşte titlul de „fiu al lui Dumnezeu”.

Un alt astfel de exemplu întâlnim în Matei 14:22-33, pasajul imediat după minunea cu pâinile, în care Isus a dat de mâncare la 5000 de persoane cu 5 pâini şi 2 peşti:

„Îndată după aceea, Isus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie, şi să treacă înaintea Lui de partea cealaltă, până va da drumul noroadelor. După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte. Se înnoptase, şi El era singur acolo. În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri în mijlocul mării; căci vântul era împotrivă. Când se îngână ziua cu noaptea (Greceşte: în a patra strajă.), Isus a venit la ei, umblând pe mare. Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare, s-au spăimântat, şi au zis: «Este o nălucă!» Şi de frică au ţipat. Isus le-a zis îndată: «Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!» «Doamne!», I-a răspuns Petru, «dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape.» «Vino!» i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie, şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus. Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: «Doamne, scapă-mă!» Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: «Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?» Şi după ce au intrat în corabie, a stat vântul. Cei ce erau în corabie, au venit de s-au închinat înaintea lui Isus, şi I-au zis: «Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!»

 Cum au reacţionat apostolii? În Marcu:

„Apoi S-a suit la ei în corabie, şi a stat vântul. Ei au rămas uimiţi şi înmărmuriţi, căci nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inimă împietrită.” (Marcu, 6:51-52)

 În Matei:

„Cei ce erau în corabie, au venit de s-au închinat înaintea lui Isus, şi I-au zis: “Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei, 14:33)

 Încă o dată, Matei a adăugat titlul de „fiul lui Dumnezeu” lui Isus.

Ar fi de folos să vedem ce spun comentariile din Biblie despre această diferenţă. În Evanghelia după Matei din Noua Biblie Americană exista o notă în josul paginii care spune: „Această confesiune este complet în contrast cu versiunea lui Marcu, în care apostolii au rămas cu inimă împietrită.” În „Pelican New Testament Comentaries”, autorul John Fenton ne aminteşte că în Marcu, apostolii erau neînţeleşi. Fenton ne spune că „Matei omite acest lucru, deoarece în Evanghelia sa apostolii sunt prezentaţi ca oameni care au primit perspectiva.” (Evanghelia după Matei, pagina 247).

Această diferenţă dintre Matei şi Marcu a fost scoasă în evidenţă şi în „Harper’s Bible Commnetary”. Comentând despre Evanghelia după Matei, editorii spun: „În loc să reacţioneze, ca în Marcu, cu incredulitate, mulţimea a exclamat toată că Isus este fiul lui Dumnezeu.” (ediţia 1988, pagina 967).

Deci, putem să ştim ce s-a întâmplat într-adevăr? Comentând despre acelaşi pasaj, „Interpreter’s One-Volume Commentary on the Bible” spune: „Prezenta frazei favorite a lui Matei, „fiul lui Dumnezeu” demonstrează că fie el a inventat istoria, fie a înfrumuseţat-o pentru a-i face loc frazei.” (pagina 627).

După cum am mai spus, un studiu atent ne arată că titlul de „fiul lui Dumnezeu” nu este un titlu pe care Isus şi l-a autoproclamat. Şi n-ar trebui ca adevăraţii săi discipoli să-l numească cu acest titlu.

 Capitolul al V-lea: Numindu-L pe Dumnezeu „Tată” în Evanghelia după Matei, are dreptate autorul numindu-l pe Isus „fiul lui Dumnezeu”?

Am văzut deja în capitolul 4 ca Matei era nerăbdător în a adăuga titlul de „fiul lui Dumnezeu” lui Isus, acolo unde Marcu şi Luca nu l-au menţionat. Haideţi să mai vedem încă un astfel de exemplu. Într-o zi, Isus i-a întrebat pe apostolii săi cine credeau ei că este El. Răspunsul lui Petru este raportat în Marcu, 8:29, în Luca, 9:20 şi în Matei, 16:16 după cum urmează în continuare:

În Marcu: „Tu eşti Hristosul!”

În Luca: „Hristosul lui Dumnezeu!”

În Matei: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!”

Să observăm că Matei a adăugat fraza să favorită „fiul lui Dumnezeu” la răspunsul lui Petru. Cealaltă parte a numirii lui Isus „fiul lui Dumnezeu”, este numirea lui Dumnezeu ca „Tatăl”. Am găsit în Evanghelii că titlul de „Tată” dat lui Dumnezeu a fost de asemenea adăugat de câteva ori acolo unde de fapt nu îşi avea locul. Matei nu era doar nerăbdător în a-L numi pe Isus „fiul lui Dumnezeu”, ci şi în a-L numi pe Dumnezeu „Tatăl”. În Matei, 10:29: “...fără voia Tatălui vostru.” Acelaşi pasaj este relatat în Luca, 12:6, dar Luca nu îl numeşte „Tată” pe Dumnezeu: „...înaintea lui Dumnezeu.”

Un alt exemplu de acest fel întâlnim în Matei, 10:32-33, unde se relatează că Isus spune:

„De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în Ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în Ceruri.”

Aceeaşi frază este relatată în Evanghelia după Luca, dar titlul de „Tată” lipseşte. Încă o dată, Matei a modificat vorbele lui Isus pentru a-şi convinge lectorii ca Isus este Fiul lui Dumnezeu.

Un alt exemplu este această frază a lui Isus:

„Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă.” (Marcu, 3:35)

 Aceeaşi frază, în Luca, 8:21:

„Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, şi-l împlinesc.”

Se poate observa că fraza variază uşor între cele două Evanghelii, dar Dumnezeu este numit Dumnezeu de ambii autori. În schimb, în Matei, 12:50, aceeaşi frază:

„Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă.”

Încă o dată, Matei a modificat vorbele lui Isus pentru a dovedi că este „fiul lui Dumnezeu”.

În acest capitol nu avem destul spaţiu pentru a arăta ceea ce se întâmplă cu Evanghelia după Ioan. Dar în alte capitole vom arăta, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca în Evanghelia după Ioan sunt încă şi mai multe greşeli.

 Capitolul al VI-lea: Apostolii lui Isus credeau că acesta era un rob al lui Dumnezeu?

Cartea „Faptele Apostolilor” din Biblie este de o importanţă evidentă pentru acest subiect. Această carte relatează activitatea apostolilor pe o perioadă de treizeci de ani după ce Isus a fost înălţat la Cer. Este important să aflăm ceea  ce spuneau apostolii despre Isus şi ce titluri foloseau pentru a se referi la El.

Vom observa destul de repede ca aceştia se refereau deseori la Isus ca „rob a lui Dumnezeu”, dar niciodată ca „fiul lui Dumnezeu”. Petru, de exemplu, a spus:

„Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său, Isus...” (Faptele Apostolilor, 3:13)

 Mai departe, Petru spune:

„Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său,Isus...” (Faptele Apostolilor, 3:26); deci Petru se referă la Isus ca „robul lui Dumnezeu”.

Nu numai Petru, ci întreaga mulţime de credincioşi îl vedea pe Isus ca fiind „robul lui Dumnezeu”. Când şi-au înălţat vocile pentru a se ruga la Dumnezeu, în rugă lor l-au numit pe Isus „...Robul Tău cel sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu...” (Faptele Apostolilor, 4:27). Au repetat acest titlu şi în versetul 30: „...prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus.” (Faptele Apostolilor, 4:30). În mod constant, Isus era numit „robul lui Dumnezeu” de către discipolii săi originali.

Unii oameni cred, în mod greşit, că apostolii îl numeau pe Isus „fiul lui Dumnezeu”. O greşeală de traducere a făcut să se ajungă la această concluzie. În Biblia Regelui James, traductorii îl numesc pe Isus „fiul lui Dumnezeu”, în Faptele Apostolilor 13:3-26 şi „copilul lui Dumnezeu” în Faptele Apostolilor 4:27. Au tradus cuvântul grecesc „pida” ca fiu sau copil. Dar acest cuvânt înseamnă, de asemenea, rob, iar traducerea cere acest termen, deoarece autorul Faptelor Apostolilor încearcă să demonstreze că Isus era „robul lui Dumnezeu”. Traductorii ştiau că cuvântul grecesc „pida” înseamnă şi „rob”. Când acelaşi cuvânt a fost folosit pentru David, în capitolul 4, versetul 25, l-au tradus ca „rob” „...prin gura părintelui nostru David, robul Tău.” De ce nu au folosit aceeaşi traducere şi pentru Isus? Alţi traductori au recunoscut această greşeală de traducere şi au corectat-o în versiunile moderne ale Bibliei. Aşa că, Noua Versiune Internaţională şi alte versiuni moderne ale Bibliei îl numesc „robul lui Dumnezeu” pe Isus în versetele pe care le-am citat mai sus. În orice caz, titlul de „robul lui Dumnezeu” era atât de cunoscut, încât până şi Biblia Regelui James îl numeşte cu acest titlu în Matei, 12:18. Făcând referinţă la Isaia, 42:1, Matei îl identifica pe Isus ca fiind robul Unicului Dumnezeu adevărat, Yahweh.

 Capitolul al VII-lea: Autorii „Parabolei arendaşilor cei răi” l-au insultat pe Dumnezeu?

Era destul de clar pentru primii adepţi ai lui Isus ca acesta era un Profet ca şi ceilalţi Profeţi de dinaintea lui:

„Dar, a adăugat El  adevărat vă spun că, niciun prooroc nu este primit bine în patria lui.” (Luca, 4:24)

„Oamenii aceia, când au văzut minunea, pe care o făcuse Isus, ziceau: «Cu adevărat, acesta este proorocul cel aşteptat în lume.»(Ioan, 6:14)

„Iarăşi au întrebat pe orb: «Tu ce zici despre El, în privinţa faptului că ţi-a deschis ochii? Este un prooroc, le-a răspuns el.»(Ioan, 9:17)

În orice caz, autorii Bibliei erau nerăbdători în a ne arăta ca Isus nu era ca ceilalţi Profeţi, ci era Fiul lui Dumnezeu. În zelul lor, nu s-au oprit să se gândească că doctrina lor îl jignea pe Dumnezeu. Unele istorii pe care le-au relatat în Evanghelii l-au arătat pe Dumnezeu într-o lumină proastă. Dar se pare că nu-şi dădeau seama de acest lucru. Să luăm ca exemplu parabola arendaşilor cei râi relatată în primele trei Evanghelii.

Evangheliile ne spun că Isus a vrut să se înfrunte cu evreii din cauza faptului că au omorât prooroci ai lui Dumnezeu, aşa că le-a povestit următoarea parabolă, în care era vorba despre ei:

„Un om a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea, şi a zidit un turn; apoi a arendat-o unor vieri şi a plecat din ţară. La vremea roadelor, a trimes la vieri un rob, ca să ia de la ei din roadele viei. Vierii au pus mâna pe el, l-au bătut, şi l-au trimes înapoi cu mâinile goale. A trimes iarăşi la ei un alt rob; ei l-au rănit la cap, şi l-au batjocorit. A mai trimes un altul, pe care l-au omorât; apoi a trimes mulţi alţii, dintre cari, pe unii i-au bătut, iar pe alţii i-au omorât. Mai avea un singur fiu prea iubit; la urmă, l-a trimes şi pe el la ei. Vor primi cu cinste pe fiul meu! zicea el. Dar vierii aceia au zis între ei: Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm, şi moştenirea va fi a noastră. Şi au pus mâna pe el, l-au omorât, şi i-au aruncat trupul afară din vie. Acum, ce va face stăpânul viei? Va veni, va nimici pe vierii aceia, şi via o va da altora” (Marcu, 12:1-9)

În această parabolă, arendaşii cei răi sunt evreii, servitorii reprezintă Profeţii pe care Dumnezeu i-a trimis unul după altul, iar stăpânul viei este, desigur, Dumnezeu. Fiul este, bineînţeles, Isus, pe care Dumnezeu l-a trimis ultimul. Deci Isus este prezentat ca fiind diferit de ceilalţi Profeţi. Nu este unul dintre servitori, ci este fiul cel iubit. Cel puţin, asta este ceea ce autorii Evangheliilor încearcă să demonstreze.

Cei care vor să analizeze această istorie, îşi vor da seama repede cât de prostesc este comportamentul stăpânului viei. Şi-a trimis servitorii unul după altul, şi chiar dacă ştia că sunt bătuţi sau omorâţi şi-a trimis şi fiul cel preaiubit la acelaşi pericol. Chiar dacă ar fi putut să reacţioneze, nu a făcut nimic până când fiul sau n-a fost omorât. Deci, nu ştia ce se va întâmpla în viitor. În mod naiv, crede că arendaşii cei răi îi vor respecta fiul. Deci, ar putea cineva compara acest om ignorant cu Dumnezeu? Dar asta este ceea ce face povestea. De aceea în „Pelican New Testament Commentaries”, Evanghelia după Marcu, pagina 309, se  spune că este improbabil ca Isus să fi spus această parabolă.

Această idee că Dumnezeu ar avea un fiu este jignitoare pentru Dumnezeu. Dumnezeu considera un insult la persoană Sa ca cineva să vorbească aşa despre El. Deci, chiar dacă îl iubim pe Isus, îl onorăm şi credem în El, nu trebuie să îl numim „fiul lui Dumnezeu”. Şi nu trebuie să comparăm planul lui Dumnezeu cu planul unui o atât de ignorant ca şi stăpânul viei.

Isus a fost un adevărat Profet; a fost Mesia şi a predicat Adevărul. Dar niciodată nu s-a proclamat „fiul lui Dumnezeu”.

 Partea a III-a: Câteva versete din Biblie interpretate greşit, repuse în context

 Capitolul I: „Eu şi Tatăl una suntem”

Ioan 10:30 este deseori citat pentru a demonstra că Isus este egal cu Dumnezeu. Dar dacă punem acest verset în context, vom vedea că pasajul din care face parte, luat ca un întreg, dovedeşte contrariul. Unii oameni citează acest verset singur pentru a arăta ca Isus era egal cu Dumnezeu şi, de asemenea, faptul că, după ce a rostit acest verset, evreii au început să arunce cu pietre în El, deoarece au înţeles că Isus spunea ca El este Dumnezeu. Doar dacă citim ceea ce este înainte de acest verset şi ceea ce vine după ne vom da seama că evreii l-au înţeles greşit pe Isus. De fapt Isus a încercat să explice ceea ce a vrut să spună, iar această explicaţie se găseşte în Biblie până în ziua de azi, pentru oricine vrea să o citească. Este de necrezut câţi oameni care spun că îl iubesc pe Isus ignoră această explicaţie şi fac aceeaşi greşeală pe care au făcut-o duşmanii săi.

Iată pasajul întreg, aşa cum apare în Noua Versiune Internaţională:

„Era iarnă. Şi Isus Se plimba prin Templu, pe supt pridvorul lui Solomon. (24) Iudeii L-au înconjurat, şi I-au zis: «Până când ne tot ţii sufletele în încordare? Dacă eşti Hristosul, spune-ne-o desluşit.» «V-am spus», le-a răspuns Isus, şi nu credeţi. Lucrările, pe cari le fac Eu, în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine. (Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele. (Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.  Eu le dau viaţa vecinică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.  Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.» Atunci Iudeii iarăşi au luat pietre că să-L ucidă. Isus le-a zis: «V-am arătat multe lucrări bune, cari vin de la Tatăl Meu: pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în Mine?» Iudeii I-au răspuns: «Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu.»  Isus le-a răspuns: «Nu este scris în Legea voastră: „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei?»” Dacă Legea a numit dumnezei, pe aceia, cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu,  - şi Scriptura nu poate fi desfiinţată, -  cum ziceţi voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimes în lume? Şi aceasta, pentru că am zis: „Sunt Fiul lui Dumnezeu!”»” (Ioan, 10:22-36)

Pasajul luat ca un întreg ne arată, deci, ca Isus nu este Dumnezeu. Haideţi să vedem următoarele puncte:

1. Evreii necredincioşi îl presau pe Isus să le spună dacă este într-adevăr Hristosul, astfel încât să-i scoată din dubii asupra identităţii Sale (v. 24). Titlul de Hristos este folosit în Biblie pentru a se referi la o fiinţă umană, citată ca Rege al Israelului. Titlul este folosit de asemenea şi pentru alte persoane (vezi Isaia, 45:1, unde Cyrus este numit de asemenea Hristos). Iudeii aşteptau un alt Hristos (Hristos este echivalentul cuvântului grecesc Messiah şi a cuvântului arăbesc Masseh). Aşa că l-au întrebat pe Isus dacă este Hristosul pe care îl aşteptau. Isus a răspuns că deja le-a dat răspunsul la această întrebare, făcând miracole în numele lui Dumnezeu pentru a dovedi că este Mesia (v. 25), chiar dacă ei nu Îl cred (v. 26). Aceia cărora Tatăl li le-a dat pe Isus sunt „oile” lui Isus (adepţi), şi cred în El când spune că este Hristosul (v. 27-29).

2. Adevăraţii adepţi ai lui Isus nu vor pieri niciodată, deoarece Isus le dă viaţa veşnică. Conform aceleiaşi Evanghelii (Ioan, 17:3) viaţa veşnică înseamnă să crezi că Tatăl este Singurul Dumnezeu, şi ca Isus este Hristosul şi Mesagerul acestui Dumnezeu Unic. Isus împarte această învăţătură cu cei care vor să creadă, aşa cum Dumnezeu i-a împărtăşit-o lui (Ioan, 17:2). Ceea ce vroia să spună Isus cu aceste cuvinte era că cei care cred în această frază vor avea viaţa veşnică

„... să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimes Tu.”

De aceea, în aceeaşi Evanghelie, Petru este citat că i-ar fi spus lui Isus, în numele tuturor apostolilor:

„Tu ai cuvintele vieţii vecinice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” (Ioan, 6:68-69)

3. Nimeni nu-i poate smulge pe apostoli din mâna lui Isus (v. 28), deoarece Tatăl I i-a dat, iar Tatăl este mai presus decât orice (v. 29). Deoarece Tatăl Îl ajuta pe Isus să-i păstreze pe apostoli, nimeni nu-i poate smulge din mâna Lui, aşa cum nimeni nu-i poate smulge din mâna Tatălui. Când Isus a spus că El şi Tatăl sunt una (v. 30) a vrut să spună că Tatăl Îl ajută să-şi îndeplinească obiectivele; iar când El se preocupă pentru că apostolii Săi să nu cadă în mâna Răului, Tatăl se asigura că niciunul dintre ei nu se va pierde, cu excepţia, bineînţeles, a aceluia care Îl va trăda.

            4. Isus a spus că Tatăl este mai presus decât orice (v. 29), inclusiv decât El, decât Isus. Oricine are vreo îndoială cu privire la acest aspecte, poate citi Ioan, 14:28, unde Isus declara: „...căci Tatăl este mai mare decât Mine.” În ciuda acestei afirmaţii, mulţi dintre adepţii lui Isus insistă că El este egal cu Tatăl. Pe cine ar trebui să credem – pe Isus însuşi, sau pe cei care afirmă că ar fi adepţii Săi? Adevăraţii săi adepţi sunt cei care se limitează la ceea ce a spus Isus. Iată ce i-a sfătuit Isus pe adepţii Săi:

            „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan, 8:31-32)

            5. Când Isus a spus că El şi Tatăl sunt una (v. 30), iudeii au luat pietre pentru a arunca în El (v. 31). Isus nu înţelegea comportamentul lor, deoarece nu spusese nimic greşit. Aşa că i-a întrebat ce a făcut greşit pentru că ei să arunce cu pietre în El (v. 32). Iudeii au răspuns că Isus a spus o blasfemie, deoarece fiind doar un om, a afirmat că este Dumnezeu (v. 33). Dar este destul de clar că Isus nu a afirmat că este Dumnezeu; El a afirmat doar că este Hristosul (v. 25). Când a spus că este Dumnezeu? În mod deliberat, iudeii au interpretat greşit cuvintele lui Isus şi au pus cuvinte în gura Lui, pentru a-L putea judeca şi a avea o scuză pentru a-L condamna la moarte.

            6. Isus admite că a spus că este fiul lui Dumnezeu (v. 36), dar spune de asemenea că acest lucru nu înseamnă altceva decât ca Dumnezeu l-a ales, l-a sfinţit şi l-a trimis în lume (v. 36). Faptul că l-a ales, înseamnă că Dumnezeu l-a ales pentru a împlini un obiectiv anume.  Numele arab pentru o astfel de persoana este Mustafa, care înseamnă „Cel ales”. Toţi Profeţii lui Dumnezeu merită acest nume. Faptul că Dumnezeu l-a trimis în lume, înseamnă că Isus este Mesagerul Său. Este trimis cu un Mesaj clar de la Dumnezeu. Evident, Dumnezeul care l-a trimis pe Isus în lume nu poate fi Isus însuşi.

            7. Isus a încercat să le explice iudeilor că, chiar dacă a spus un lucru pe care ei l-au interpretat greşit, şi anume că s-a proclamat Dumnezeu, ei ar trebui să-şi dea seama că în Biblie sunt câteva persoane numite dumnezei, iar iudeii au fost de acord cu această afirmaţie (v. 35), aşa că nu ar trebui să-L contrazică aşa repede pe Isus, ci să-i dea o şansă de a se explica. Pentru a putea înţelege ceea ce Isus voia să spună aici, haideţi să vedem pasajul din Biblie la care El se referea:

            „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt. Însă veţi muri ca nişte oameni, veţi cădea ca un domnitor oarecare.” (Psalmi, 82:6-7)

             Acest pasaj din Psalmi ne arată că Dumnezeu a onorat câţiva oameni numindu-i „dumnezei”. Dar bineînţeles, nu erau adevăraţi dumnezei. Este doar o expresie figurativă, folosită în Biblie. Isus a amintit iudeilor acest pasaj pentru a-i face să-şi dea seama că, chiar dacă a spus ceva care i-a făcut să creadă că s-a proclamat Dumnezeu, ar trebui să-i ia cuvintele ca o expresie figurată, care nu vrea să spună cuvânt cu cuvânt ceea ce pare. De fapt, Isus a declarat că ceea ce a spus într-adevăr este că era „fiul lui Dumnezeu” (v. 36). Spune că dacă alţi oameni au fost numiţi dumnezei, nu înţelege de ce iudeii se revoltă când El afirmă că este fiul lui Dumnezeu, lucru care înseamnă că Dumnezeu l-a trimis pe Pământ cu un Mesaj şi un obiectiv clar.

Deci, adevăratul înţeles al acestui pasaj este ca Isus nu este Dumnezeu. Este un om ales de Dumnezeu (cel numit Mustafa) şi trimis de Dumnezeu (Mesagerul lui Dumnezeu). Când se proclama fiul lui Dumnezeu, nu vrea să spună nimic mai mult decât acest lucru.

Dar în ciuda acestui studiu al pasajului de mai sus, unii vor insista în a ignora explicaţia dată de Isus în versetele 34-36. Vor insista în a lua versetul 30 singur, scoţându-l din context şi dându-i înţelesul care ei îl vor, adică ca Isus este Dumnezeu. Atunci, ei vor fi de acord cu ceea ce au spus iudeii. Această atitudine conduce la o mare confuzie, cum vom vedea aici.

Chiar dacă versetul 30 este scos din context, şi prezentat singur, acest lucru nu rezolvă nimic. Nu face decât să creeze mai multe probleme. Isus nu poate fi acelaşi cu Tatăl, deoarece în Ioan, 14:28 a spus că Tatăl este mai presus ca El. Isus a spus de asemenea că El şi Tatăl sunt de fapt doi (Ioan, 8:14-18). Şi nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, chiar dacă pe Isus l-a văzut multă lume (I Ioan, 4:12). Cea mai bună soluţie pentru a rezolva această problemă este să urmăm învăţăturile lui Isus; atunci vom cunoaşte adevărul, şi adevărul ne va libera (Ioan, 8:31-32).

 Capitolul al II-lea: „Mai înainte să se nască Avraam, sunt eu!”

            Ioan 8:58 este unul dintre cele mai greşit folosite versete din Biblie. Deoarece Isus spune în acest vers „Mai înainte să se nască Avraam, sunt Eu”, sunt scoase două concluzii de aici: una falsă şi una care nu este necesară. Cea de a doua este că dacă Isus a existat înaintea lui Avraam, înseamnă că a existat dintotdeauna. Aceasta este o idee preconcepută. „Mai înainte să se nască Avraam” nu înseamnă „dintotdeauna”. Melchezidek a existat înaintea lui Avraam (Evrei, 7:3), dar asta nu înseamnă că Melchezidek era Dumnezeu. Este evident că nu putem lua o fiinţă umană, care a fost creată, drept Dumnezeu.

            Concluzia falsă este ca atunci când Isus spune „Eu sunt”, pronunţă numele lui Dumnezeu pe care acesta i l-a declarat lui Moise în Exod, 3:14-15:

            „Dumnezeu a zis lui Moise: «Eu sunt Cel ce sunt.» Şi a adăugat: «Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce se numeşte« Eu sunt», m-a trimis la voi.”» Dumnezeu i-a mai zis lui Moise: «Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: „Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi.” Acesta este Numele Meu pentru vecinicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.»

            Biblia este destul de confuză din acest punct de vedere, deoarece ne dă trei versiuni ale acestui pasaj, în care Dumnezeu îşi dezvăluie numele lui Moise, iar aceste trei versiuni nu sunt de acord una cu cealaltă. Ceea ce putem spune este că numele lui Dumnezeu care a fost revelat este Yahweh. Să comparăm cele trei versiuni:

            1. Versiunea iehovană (Exod, 6:28-7:7) nu spune nimic despre numele lui Dumnezeu, cum că ar fi fost revelat, deoarece conform editorilor, numele de Yahweh era deja cunoscut între israeliţi. Ei spun că acest nume era folosit încă de pe vremea lui Enosh, nepotul lui Adam (Geneza, 4:26)

            2. Versiunea bisericească (Exod, 6:2-13) contrazice acest lucru, spunând că acest nume nu era cunoscut de înainte (Exod, 6:2). Porunca lui Dumnezeu către Moise este:

            „De aceea spune copiilor lui Israel: «Eu sunt Yahweh.»(Exod, 6:6)

            3. Dar în versiunea eloistă (Exod 3:13-22), instrucţiunile lui Dumnezeu pentru Moise sunt diferite:

            „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: «Cel ce se numeşte „Eu sunt”, m-a trimis la voi.»(Exod, 3:14)

            De aici ar reieşi că numele lui Dumnezeu este „Eu sunt”, dar este evident că editorii eloişti au înlocuit numele de „Eu sunt” cu „Yahweh” în aceiaşi instrucţiune dată în Exod, 6:6.

      Chiar dacă Dumnezeu şi-a dezvăluit numele de „Eu sunt”, asta nu dovedeşte că Isus a aplicat acest nume pentru El însuşi. Isus nu a spus niciodată că numele său este „Eu sunt”. Este citat că ar fi spus „Mai înainte să se nască Avraam, sunt eu.” Dacă „Eu sunt” este numele lui Isus, atunci am putea înlocui „eu sunt” cu Isus în această frază, deoarece ambele sunt numele lui Isus. Atunci, fraza ar fi „mai înainte să se nască Avraam, Isus”. Dar asta nu are niciun sens. De exemplu, nu avem niciun obstacol în a înlocui numele de „Eu sunt” cu Dumnezeu sau Yahweh în Exod, 3:14: „vei răspunde copiilor lui Israel astfel: cel ce se numeşte Dumnezeu, m-a trimis la voi” sau “vei răspunde copiilor lui Israel astfel: cel ce se numeşte Yahweh, m-a trimis la voi”.

      Trebuie să insistăm pe faptul că autorul celei de-a patra Evanghelii nu a crezut niciodată ca Isus era Dumnezeu. Asta dovedeşte că Isus nu a spus niciodată că este Dumnezeu. Altfel, cum ar fi posibil ca autorul celei de-a patra Evanghelii nu ştia acest lucru? El credea că Tatăl este Singurul adevărat Dumnezeu, şi ca Isus era Hristosul şi Mesagerul Său:

      „Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimes Tu.” (Ioan, 17:3)

      Mergând mai departe, există o diferenţă în versiunea grecească a Bibliei, care se pierde în versiunile traduse. În versiunea „Septuaginta” în greceşte a Vechiului Testament, originalul grecesc al numelui „eu sunt” este „ho on”. Dacă autorul celei de-a patra Evanghelii vroia să arate ca Isus a repetat această frază, nu ar fi terminat în a-l fi citat pe Isus spunând: „Mai înainte să se nască Avraam, ho on”. Dar fraza pe care a scris-o este „Mai înainte să se nască Avraam, ego eimi”. Cititorii manuscriselor greceşti îşi pot da seama că ceea ce spune Isus în Ioan, 8:58 este diferit de ceea ce spune Dumnezeu în Exod, 3:14. Şi asta este ceea ce autorul acestei Evanghelii a încercat să arate.

Versiunea „Peshitta” siriană a Bibliei, una dintre cele mai vechi existente, scrie în Ioan, 8:58: „mai înainte să se nască Avraam, eram eu”. S-a schimbat această frază de către autorii celorlalte versiuni? Cum putem şti acest lucru?  Să supunem ca aceasta este fraza originală, atunci cei care se bazează pe interpretarea comună a editorilor actuali vor fi dezamăgiţi în Ziua Judecăţii de Apoi. De ce să nu ne bazăm pe mai multe versete din Biblie, de exemplu pe unul în care Isus se diferenţiază în mod clar de Dumnezeu? Să luăm acest verset drept exemplu, în care Isus spune duşmanilor săi:

      „Dar acum căutaţi să Mă omorâţi, pe Mine, un om, care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu.” (Ioan, 8:40)

      Atunci, cine este Isus? Un om care a predicat adevărul pe care l-a auzit de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, era un Mesager al lui Dumnezeu. Când un lucru ca acesta este clar spus de către Isus însuşi, de ce ne luptăm cu pasajele care nu sunt aşa de clare şi încercam să le amestecăm până reiese contrariul de ce vor să spună în realitate? Oricine vrea să demonstreze că Isus este Dumnezeu, ar trebui să caute dovezi clare în Biblie. Dar în Biblie nu există aşa ceva. Aceasta spune iarăşi şi iarăşi ca Isus nu este Dumnezeu, ci Robul şi Trimisul lui Dumnezeu.

În capitolul 9, versetul 35 din Ioan, Isus spune că este „fiul Omului”. Şi oricine cunoaşte Biblia, precum evreii cărora li se adresa Isus, ştie că Dumnezeu nu poate fi „fiul Omului”. Biblia afirma că Dumnezeu nu este nici om, nici fiu de om:

„Dumnezeu nu este un om ca să mintă, Nici un fiu al omului, ca să-I pară rău” (Numeri, 23:19)

„Cum ar putea cel născut din femeie să fie curat? Iată, în ochii Lui nici luna nu este strălucitoare, şi stelele nu sunt curate înaintea Lui; cu cât mai puţin omul, care nu este decât un vierme, fiul omului, care nu este decât un viermuşor!” (Iov, 25:4-6)

 Capitolul al III-lea: „Fecioara va rămâne însărcinată”

      Isaia, 7:14 este unul dintre versetele Bibliei cel mai greşit înţelese. Acest pasaj, într-o traducere defectuoasă, înseamnă:

      „Fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuil, care, tălmăcit, înseamnă: Dumnezeu este cu noi” (Matei, 1:23)

      Deoarece Matei aplica această profeţie pentru Isus, se crede, în mod greşit, ca acest lucru dovedeşte că Isus este Dumnezeu. În primul rând, Matei nu a avut niciodată intenţia de a-l ilustra pe Isus ca Dumnezeu. Credinţa în divinitatea lui Isus a luat naştere cu mult după scrierea Evangheliei după Matei. Această Evanghelie dovedeşte, între altele, ca Isus este un Rob a lui Dumnezeu (vezi de exemplu Matei 12:18, 24:36 sau 27:46). În al doilea rând, numele dat unui individ în Biblie, nu poate dovedi că acesta este Dumnezeu. De exemplu, „Elijah” înseamnă „Iehova Dumnezeu”. Asta înseamnă că Elijah este Iehova Dumnezeu? Sigur că nu! La fel, numele de Emanuil nu dovedeşte că Isus este „Dumnezeu cu noi”. Şi nici numele „Elihu” (care înseamnă „Dumnezeu însuşi”) nu dovedeşte că Elihu este Dumnezeu însuşi. În al treilea rând, chiar dacă profeţia din Matei 1:23 se referă în mod indirect la Isus, profeţia din Isaia 7:14 se referă în mod direct la un copil născut pe timpul lui Isaia. Acel copil se numea Emanuil (Dumnezeu cu noi) şi era semnalul dat de Dumnezeu regelui Ahaz că îl va ajuta pe acesta şi pe poporul său. Promisiunea lui Dumnezeu pentru regele Ahaz, este că până când acest copil va putea distinge răul de bine, duşmanii regelui vor fi învinşi cu ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie citi întreg capitolul 7 din Isaia pentru a înţelege corect acest pasaj.

      Nu este corect să scoatem un verset din context şi să-i dăm un înţeles diferit. Acest copil s-a născut într-adevăr, şi Dumnezeu l-a numit Emanuil:

      „Iar aripile întinse ale oastei lui vor umplea întinderea ţării tale, Emanuele!” (Isaia, 8:8)

       Dacă regele Ahaz ar fi trebuit să aştepte 700 de ani până la naşterea lui Isus pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, el şi poporul său ar fi pierit mult înainte de a primi acest ajutor. Atunci, care ar fi fost scopul unei astfel de promisiuni? Promisiunea era pentru un anumit timp. Profeţia nu se referea la Isus, care trebuia să se nască câteva sute de ani mai târziu, ci la un copil care s-a născut în timpul regelui Ahaz.

      Un alt punct pentru a lua în considerare este că acest copil despre care este vorba, la început nu ar fi capabil să distingă răul de bine. Cei care afirmă că acest copil este Isus, nu ar trebui să spună că Isus este Dumnezeu, deoarece niciodată Dumnezeu nu a fost incapabil să distingă răul de bine.

      Matei a aplicat în mod greşit această profeţie lui Isus, deoarece Isus s-a născut dintr-o fecioară, iar textul vorbeşte despre o fecioară care va naşte. Matei se baza pe versiunea „Septuaginta” greceasca a Bibliei, în care în Isaia 7:14 este folosit cuvântul „parthenos”, care însemna fecioară. Dar cartea lui Isaia a fost scrisă în ebraică. Pentru a afla ceea ce vroia să spună într-adevăr acest pasaj, trebuie să ne întoarcem la manuscrisele originale ebraice. În aceste manuscrise, în loc de fecioară, apare cuvântul evreiesc „almah” care înseamnă „fată tânără, de vârsta măritişului”. Dacă autorul cărţii lui Isaia ar fi vrut să spună fecioară, atunci ar fi trebuit să folosească cuvântul evreiesc „bethulah”, care înseamnă „fecioară”. Dar nu au făcut aşa. De aceea, Versiunea Standard Revizuită a Bibliei (precum şi  multe altele) folosesc terminul de „fată tânără” în loc de „fecioară”.

      Isus a fost într-adevăr născut dintr-o fecioară; atât Biblia, cât şi Coranul confirmă acest lucru. Dar Isaia, 7:14, nu vorbeşte despre sarcina unei fecioare, şi nu se referă la Isus. Isus nu a fost niciodată numit „Emanuil” în Biblie. Îngerul a anunţat numele sau drept de „Isus”:

      „Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus.” (Luca, 1:31)

 Capitolul al IV-lea: „Cine m-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl”

      În Ioan, 14:9 Isus (Pacea lui Allah fie asupra sa!) este citat spunând: „Cine m-a văzut pe mine, a văzut pe Tatăl.” Acest pasaj este deseori greşit interpretat pentru a demonstra divinitatea lui Isus. Dar Isus a spus în mod clar:

      „Şi Tatăl, care M-a trimis, a mărturisit El însus despre Mine. Voi nu I-aţi auzit niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa.” (Ioan, 5:37)

      Cei care spun că Isus este Dumnezeu contrazic ceea ce Isus însuşi a spus. Dacă Isus ar fi Dumnezeu, de ce le-ar fi spus oamenilor care Îl priveau ca ei niciodată nu l-au văzut pe Dumnezeu? Şi de ce autorul primei scrisori a lui Ioan a scris, la şaptezeci de ani după ce Isus a fost ridicat la Cer, că nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, ştiind că mulţi oameni Îl văzuseră pe Isus?

      „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” (I Ioan, 4:12)

       Înţelesul pasajului Ioan, 14:9 nu este ca Isus este Dumnezeu, ci că, cunoscându-l pe Isus, se cunoaşte Dumnezeu, deoarece Isus predica despre Dumnezeu. Acest înţeles este confirmat în Ioan, 1:18:

      „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”

       În capitolul 17 a aceleaşi Evanghelii, versetul 3, Isus declara:

      „Şi viaţa vecinică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimes Tu.”

 Capitolul al V-lea: „Cel ce a fost arătat în trup”

      I Timotei, 3:16, este deseori citat pentru a arăta că „Dumnezeu s-a arătat în trup”. Aşa este cum apare în cele mai noi manuscrise ale Bibliei. Cele mai vechi şi viabile manuscrise (Codex Sinaiticus şi Codex Vaticanus) se referă în mod clar la Isus. Dar acest pasaj nu demonstrează că Isus este Dumnezeu, ci reflectă doctrina lui Pavel, care spune că înainte ca Isus să se arate în trup, era o fiinţă mai presus decât omul, dar inferioară lui Dumnezeu. Pavel scrie în prima scrisoare către Corinteni, 11:3:

      „Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Hristos.”

 Capitolul al VI-lea: „Dumnezeu tare, tatăl vecinilor”

      Isaia, 9:6 vorbeşte despre cineva al cărui nume ar trebui să fie Minunatul, Sfătuitorul, Dumnezeul Tare, Tatăl Veciniciilor, Prinţul Păcii. Ni se spunea adesea ca asta este o profeţie despre Isus, care dovedeşte că Isus este Dumnezeu. Dar problema acestei profeţii nu poate fi ignorată de nimeni. Dacă o luăm cuvânt cu cuvânt, atunci Isus ar trebuie să fie Tatăl Veciniciilor. Dar Isus ne-a spus în mod clar că El nu este Tatăl:

      „Şi Tată să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în Ceruri.” (Matei, 23:9)

       Atunci, dacă Isus nu era „Tatăl Veciniciilor”, nu era nici „Dumnezeu tare”. Ori luăm pasajul la modul literal, şi atunci contrazice învăţăturile lui Isus, ori îl luăm la modul figurat, şi atunci „Tatăl Veciniciilor” nu înseamnă „tatăl veciniciilor” şi “Dumnezeu Tare” nu înseamnă “Dumnezeu Tare”.

 Partea a IV-a: A fost Isus Perfectul Dumnezeu şi om perfect în acelaşi timp?

 Capitolul I: A fost Isus Dumnezeul Perfect şi omul perfect în acelaşi timp?

            Conform credinţei creştin-ortodoxe, Isus era Perfectul Dumnezeu şi Omul perfect în acelaşi timp. Această credinţă este necesară pentru Salvare, după cum cred mulţi creştini. Mulţi învăţaţi creştini moderni resping această idee, nu numai pentru că că este greu de înţeles, dar şi pentru că este lipsită de sens. Această doctrină nu poate fi susţinută în niciun mod lipsit de contradicţii. Este imposibil ca Isus să fi fost Dumnezeul Perfect şi Omul perfect în acelaşi timp, deoarece aceasta ar însemna să fi fost finit şi infinit în acelaşi timp, că ar fi fost failibil şi infailibil în acelaşi timp. Aşa ceva nu se poate.

            Ceea ce această credinţă neagă este, de asemenea, destul de semnificant. Credinţa a fost formulată ca răspuns la cererile unor vechi grupuri creştine, aşa că conţine clauze care neagă credinţele acelor grupuri. Ca răspuns Arianilor, care credeau că Isus nu era Dumnezeu, Consiliul din Niceea (anul 325) a decretat că Isus era Dumnezeu Atotputernicul. Ca răspuns Apolirianilor, care credeau că Isus era Dumnezeu, dar nu complet uman, Consiliul din Constantinopol (anul 381) a decretat că Isus era complet uman. Apoi a existat Nestorianismul, care a început când Nestorius a negat că Maria ar putea fi numită „mama lui Dumnezeu”. Pentru el, Maria era doar mama omului Isus. Acest lucru implica faptul că există doi Hristoşi: unul divin, celălalt uman. Ca răspuns Nestorianismului, Consiliul din Ephesus (anul 431) a decretat că cele două firi ale lui Isus nu pot fi separate. Tot ceea ce face Isus este făcut de cele două firi împreună. Aşa că, orice I s-a întâmplat, s-a întâmplat atât pentru om, cât şi pentru Dumnezeu. Deci, Maria i-a născut pe amândoi, amândoi au murit pe cruce, etc. Un alt consiliu, Consiliul din Chalcedon (anul 451) a dat acestei credinţe ultimele retuşuri, iar crezul Atanasian a fost declarat principala biserică învăţatoricească. Majoritatea creştinilor nu sunt familiarizaţi cu detaliile implicaţiilor acestui crez, iar în propriile lor minţi îl închipuie pe Isus în unul din modurile pe care crezul le neagă. Această tendinţă rezultă din faptul că definiţia pe care o dă crezul acesta lui Isus este imposibil de înţeles de către mintea umană. Se pot doar repetă cuvintele, dar nu se poate ajunge la înţelesul acestei credinţe. Deci, majoritatea repetă crezul cu gura, dar mintea lor creează imagini mai comprhensive ale lui Isus, chiar dacă aceste imagini au fost declarate eretice de către Biserică.

            Doctrina ortodoxă este imposibilă din punct de vedere logic. După cum spune Huston Smith, un învăţat în religie comparată, nu ar fi fost atât de imposibilă dacă acest crez ar fi spus că Isus avea ceva divin şi ceva uman în El. Dar acest lucru, crezul îl neagă. Pentru creştinii ortodocşi, Isus nu poate avea doar câteva calităţi umane  –  trebuie să le aibă pe toate. Trebuie să fie complet uman. În acelaşi timp, nu poate avea doar câteva calităţi divine  – trebuie să le aibă pe toate. Trebuie să fie de asemenea, complet divin. Acest lucru este imposibil, deoarece pentru a fi complet divin, ar trebui să fie lipsit de limitări umane. Dacă are o singură limitare umană, atunci nu poate fi Dumnezeu. Dar, conform crezului, are toate limitările umane. Atunci, cum poate fi Dumnezeu? Huston Smith numeşte acest lucru o contradicţie evidentă. În cartea sa, „Religiile Lumii”, el scrie:

            „Ar trebui să începem cu doctrina Încarnării, care a durat câteva sute de ani până s-a fixat. Încă mai susţine că Dumnezeu s-a încarnat în Hristos, luând astfel o formă umană, deci Hristos este Dumnezeu-Om; este simultan complet divin şi complet uman. Spunând că acest lucru este paradoxal, este un mod copasiv de a prezenta problema. Dacă doctrina ar fi susţinut că Isus era jumătate uman şi jumătate divin, sau că era divin din anumite puncte de vedere şi uman din altele, minţile noastre nu s-ar confunda atât de mult.” (Religiile Lumii)

            Dacă ar fi spus că Isus era în parte uman şi în parte divin, acest lucru nu ar fi fost imposibil din punct de vedere logic, dar imposibil din punctul de vedere al Scripturilor. Biblia nu ne arată în niciun loc că Isus ar fi fost divin. Iar dacă ar fi fost doar în parte divin, atunci nu ar fi putut fi Dumnezeu Atotputernic din Vechiul şi Noul Testament. Dumnezeu este Atotputernic, nu doar în parte puternic. Dumnezeu este Atoatecunoscător, nu în parte cunoscător.

            C. Randolph Ross este creştin. În cartea sa, „Bunul Simţ al Creştinismului” deliberează punctul de vedere al ortodoxismului „nu pentru că este greu de înţeles”, ci pentru că „este lipsit de sens”. Îl respinge deoarece „este imposibil”, spune el. Argumentele sale sunt atât de persuasive, încât nu pot face altceva decât să le repet. A fi uman înseamnă a fi limitat, a avea lacune de cunoaştere, a fi predispus la a greşi, a fi imperfect. A fi Dumnezeu înseamnă exact opusul: nelimitat, atoatecunoscător, infailibil, perfect. Nu poţi avea ambele stări. Nu poţi spune despre o persoană că are amândouă stările. Ori era unul, ori celălalt.

 Capitolul al II-lea: Acesta nu este un paradox

            Acelora care spun că acesta este un paradox, Ross le răspunde frumos şi politicos. În primul rând, este important să înţelegem ce este un paradox. Un paradox este ceva ce pare imposibil, dar se poate demonstra că este adevărat. Pe de altă parte, crezul ortodox pare a fi adevărat pentru unii oameni, dar logica a demonstrat că este fals. Ross argumentează acest lucru cu un exemplu:

            „Ah!, vor spune unii. Acesta este paradoxul! Nu, nu este un paradox. Ceea ce voi spuneţi este foarte important, aşa că luaţi notiţe: un paradox este ceva ce pare imposibil, dar se poate demonstra că este adevărat. Astfel, un paradox este când un savant a analizat atent bondarii şi a ajuns la concluzia că, potrivit legilor fizicii, aceştia nu pot zbura. Era contradictoriu şi aparent imposibil, dar bondarii totuşi pot zbura. În orice caz, faptul că un individ este perfect şi imperfect în acelaşi timp este contrariul acestui paradox: poate părea adevărat pentru unii, dar nu se poate demonstra că este adevărat. Şi nu este imposibil numai potrivit legilor naturii (care ar putea să greşească, aşa cum se întâmplă cu bondarii), ci şi potrivit logicii pe care se bazează raţionamentul uman.”

            Haideţi să dezvoltăm acest ultim punct de vedere. Studiile umane şi analizele pot fi greşite. Acest lucru s-a întâmplat cu savantul care a demonstrat că potrivit legilor fizicii, bondarii nu pot zbura. Morala acestui lucru este că cunoştinţele noastre despre legile naturii sunt în continuă creştere. Cunoştinţele noi afirma întotdeauna că cele vechi erau greşite. Dar cu regulile logicii, lucrurile stau altfel. Ceea ce este adevărat prin definiţie, va rămâne adevărat, doar dacă nu redefinim acest lucru. De exemplu, 2+2=4. Această operaţie va rămâne adevărată pentru totdeauna. Singurul mod prin care această operaţie devine falsă, este să schimbăm definiţia componentelor. Acum, prin definiţie, un lucru nu poate fi opusul sau. Un lucru nu poate fi perfect şi imperfect în acelaşi timp. Prezenţa uneia din aceste calităţi implica absenţa celeilalte. Aşa că Isus era ori uman, ori divin. Nu poate fi amândoi. Ross este foarte elocvent cu privire la acest lucru. A spune că cineva este perfect şi imperfect, este ca şi cum ai spune că ai văzut un cerc pătrat. Este imposibil.

            „A-i spune că cercul nu era rotund, şi în acest caz nu era un cerc? Sau ai spune că pătratul era circular? Acesta nu este un paradox; acesta este o prostie fără sens, oricâtă imaginaţie ai avea.”

            Dificultatea nu este a crede ceea ce spune acest crez. Problema este că acest crez, în efect, nu spune nimic. Când ni se vorbeşte despre două opusuri, ce ar trebui să credem? Ross mai spune:

            „A spune că cineva este perfect şi imperfect în acelaşi timp, este ca şi cum ai spune că X şi non-X sunt amândouă adevărate. Asta înseamnă ori a abandona înţelesul acestor cuvinte ori a abandona logica, şi în ambele cazuri înseamnă că vorbim prostii fără sens.”

Ortodocşii spun că Isus era imperfect, cu privire la natura sa umană şi perfect cu privire la natura sa divină. Problema acestei idei este că implică existenţa a două persoane în corpul unuia singur, în Isus: una perfectă şi una imperfectă. Pentru aceasta, ar avea nevoie de două intelecte, două voinţe, două caractere.

            Dar crezul nu accepta această concluzie evidentă şi insistă că Isus nu ar fi fost două persoane, ci una singură. Acum, această persoană ar fi trebuit să fie ori perfectă, ori nu, ori infailibilă, ori nu, limitată în cunoştinţe, ori nu. Nu se poate spune despre aceiaşi persoană că ar avea ambele calităţi în acelaşi timp. Conform religiei creştine, când Isus s-a înfruntat la moartea pe cruce, s-a înfruntat cu credinţa umană că va fi înviat după trei zile, ori s-a înfruntat cu siguranţă divină ca sigur va fi înviat. Dacă a crezut cu credinţa umană în puterea lui Dumnezeu de a-L învia, atunci nu era Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă s-a înfruntat la moarte cu siguranţă divină că va învia sigur, atunci nu şi-a asumat niciun risc în a se lăsa crucificat. Dacă latura sa divină ştia că va fi înviat, şi El nu ştia, atunci ajungem iar la concluzia că erau două persoane, şi nu una.

            Acest crez este şi mai greu de explicat dacă ne raportăm la faptele făcute de Isus, relatate în Evanghelii şi dacă ne întrebam cine a făcut aceste fapte: latura umană, latura divină sau ambele?

            În primul rând, să luăm în considerare episodul în care Isus blesteamă un smochin pentru că nu avea fructe, care apare în Evanghelia după Marcu:

            „A doua zi, după ce au ieşit din Betania, Isus a flămânzit. A zărit de departe un smochin, care avea frunze, şi a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de smochin, dar n-a găsit decât frunze, căci nu era încă vremea smochinelor. Atunci a luat cuvântul, şi a zis smochinului: «În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine!» Şi ucenicii au auzit aceste vorbe.” (Marcu, 11:12-14)

            Ca rezultat, smochinul s-a uscat din rădăcini:

            „Dimineaţa, când treceau pe lângă smochin, ucenicii l-au văzut uscat din rădăcini.” (Marcu, 11:20)

            Câteva lucruri ies în evidenţă din acest pasaj:

            1. Isus nu ştia că smochinul nu avea fructe până când nu s-a apropiat de el şi a văzut că nu avea decât frunze.

            2. Când Isus a văzut frunzele de la distanţă, Isus a sperat că smochinul să aibă fructe.

            3. Nu era sezonul smochinelor şi de aceea copacul nu avea fructe. Acest comentariu, făcut de Marcu, evident, ne arată ca acela era un copac bun. Dacă smochinul ar fi fost uscat, comentariul lui Marcu despre sezonul smochinelor nu ar fi avut niciun rost.

            4. Isus nu ştia că nu era sezonul smochinelor. Dacă ar fi ştiut acest lucru, nu s-ar fi aşteptat ca smochinul să aibă fructe şi nu l-ar fi blestemat pentru că nu avea smochine

            5. Totul a început când lui Isus i s-a făcut foame.

      Este uşor de înţeles că omului Isus i s-a făcut foame şi că omul Isus nu ştia că nu este sezonul smochinelor şi de aceea se aştepta ca copacul să aibă fructe. Isus divinul ar fi ştiut aceste lucruri şi nu ar fi trebuit să se ducă până la copac pentru a descoperi că nu are fructe; în primul rând, lui Isus cel divin nu i s-ar fi făcut foame. Dar blestemarea copacului este puţin mai dificilă pentru cei care acceptă divinitatea lui Isus. Aceştia spun că miracolele sale sunt făcute de latura divină. Bine! Atunci, latura divină a lui Isus a a blestemat copacul. Dar, de ce? De ce să strice un copac care, după părerea lui Marcu, era un copac bun? Când ar fi venit sezonul smochinelor, acest copac ar fi dat fructe pentru mulţi flămânzi. Motivul este că omul Isus a făcut o greşeală. Dar de ce Isus cel divin a acţionat pe baza greşelii omului Isus? Mintea umană a lui Isus ghida latura Sa divină? De fapt, nu există nicio garanţie pentru toate aceste speculaţii, deoarece nicăieri în Scripturi nu spune că Isus ar avea două laturi (firi). Cei care vor să creadă contrariul Scripturilor, ca Isus ar fi complet uman, dar şi complet divin, pot specula în continuare.

      Unii ar spune că orice este posibil cu Dumnezeu şi că aici folosim cuvintele cu înţelesul lor uman. Este adevărat. Orice este posibil cu Dumnezeu. Noi credem în acest lucru. Dacă îmi spui că Dumnezeu a făcut asta şi asta, sau ca Dumnezeu a spus aşa sau aşa, nu aş spune că este imposibil. Dar dacă ai spune „Dumnezeu a făcut şi nu a făcut” sau „Dumnezeu a spus şi nu a spus” sau „Dumnezeu este şi nu este”? Afirmaţiile tale sunt lipsite de sens. Când spui că Isus este omul perfect şi Dumnezeul perfect în acelaşi timp, îmi spui două lucruri complet opuse. Deci, eu îţi răspund: „Imposibil!”

      Deci, ceea ce avem nevoie este să auzim acest crez spus cu  sens. Dacă crezi că cuvintele ar avea un sens diferit sau mai profund atunci când se aplică lui Dumnezeu, nu pot să nu fiu de acord cu tine. Dar aş vrea să ştiu cu ce înţeles se folosesc aceste cuvinte. Ross explică:

      „Dacă aţi vrea să redefiniţi vreun cuvânt din acestea, mi se pare bine, atâta timp cât ne puteţi spune care este noul înţeles folosit. În mod frecvent, dacă nu se poate preciza cu exactitate care este înţelesul nou al acestor cuvinte, nu poate fi sigur dacă se pot uni într-un mod logic. Acesta, bineînţeles, este doar un efort de a îneca cerinţele logicii. Dar dacă nu ştii înţelesul cuvintelor pe care le aplici lui Isus, atunci spui doar “Isus este X” şi „Isus este Y”, unde X şi Y sunt necunoscute. Acest lucru înseamnă, bineînţeles, să nu spui de fapt, nimic”

      Ca rezultat al acestei confuzii, mulţi creştini au ajuns la concluzia că Isus avea două firi, dar separate. Câteodată se purta ca un om, câteodată ca Dumnezeu. Acest lucru, bineînţeles, nu este susţinut de Scripturi, şi ar fi fost mai înţelept din partea lor să ajungă la concluzia Scripturilor, ca Isus era un om şi un rob a lui Dumnezeu.

      William Ellery Charming este unul dintre mulţii creştini care a ajuns la concluzia Scripturilor. El a scris:

      „Unde găsim, în Noul Testament, frazeologia care abundă în cărţile despre Trinitate, care reiese din doctrina dublei firi a lui Isus? Unde a spus acest dascăl divin: asta o spun că Dumnezeu, asta o spun ca om; acest lucru este adevărat pentru latura umană, acesta pentru latura divină? Unde, în Epistole, găsim cea mai mică urmă a acestei ciudate frazeologii? Nicăieri. În acea epocă, nu era nevoie de aşa ceva. A apărut datorită greşelilor generaţiilor următoare. Deci, credem că Hristos este o singură fiinţă, un singur intelect, şi aş putea să adaug că este o fiinţă diferită de Dumnezeu, nu acelaşi cu Tatăl. Isus, în rugăciunile Sale, vorbea tot timpul cu Dumnezeu. Acest cuvânt era tot timpul în gura Sa. Atunci întrebam, cu acest cuvânt se referea la El însuşi? Şi putem răspunde: niciodată! În mod contrar, deseori s-a diferenţiat de Dumnezeu, şi la fel au făcut şi discipolii Săi” (William Ellery Charming, Creştinismul Unitar şi alte Eseuri, editat de Irving H. Bartlett în SUA)

      Charming a ajuns la concluzia că doctrina celor două firi ale lui Isus este atât de „ciudată, dificilă şi diferită de toate ideile anterioare ale omenirii” încât ar fi trebuit să fie explicat în mod clar în Biblie şi ar fi fost „în mod necesar, una din credinţele fundamentale ale creştinismului”.  Dar, în Biblie nu găsim această doctrină. Unii creştini spun totuşi că sunt pasaje în Biblie care îi atribuie calităţi divine lui Isus, şi altele calităţi umane, şi pentru a explica acest lucru este nevoie de a formula această doctrină. Charming explică însă acest lucru spunând că aceste pasaje care par că îi atribuie calităţi divine lui Isus pot fi uşor explicate fără a ne referi la doctrina. El priveşte cu dispreţ ceea ce aceşti creştini cred:

      „Cu alte cuvinte, pentru a înţelege aceste pasaje, care pot fi explicate în parte, dacă nu în totalitate în mod critic, trebuie să inventăm o ipoteză mult mai dificilă, plină de absurdităţi. Ca să găsim ieşirea din labirint ne bazăm pe un indiciu care ne conduce pe cai de unde este şi mai greu de ieşit.”

      Mulţi alţii, la fel ca Charming, după studii importante, au ajuns la concluzia că Isus era doar un om trimis de Dumnezeu pentru a-I transmite Mesajul. Faptele pe care le-a făcut au fost cu ajutorul sau prin intermediul lui Dumnezeu. Cartea „Mitul Dumnezeului Încarnat”, editată de John Hick, este o colecţie de eseuri scrise de teologi creştini practicanţi şi oameni aii Bisericii Creştine. Oricine mai are vreo îndoială cu privire la acest lucru, ar trebui să citească această carte.

      În sfârşit, trebuie să ne rugăm la Dumnezeu să ne îndrume. A trimis ultima sa carte, Coranul, pentru a salva omenirea de capcanele dogmelor şi doctrinelor inventate de către biserică. Coranul se adresează creştinilor şi evreilor:

      „O, oameni ai Scripturii! A venit la voi Trimisul Nostru ca să vă arate multe lucruri din cele pe care voi le-aţi ascuns din Scriptură, trecând peste multe altele. V-au venit vouă o lumină şi o Carte limpede de la Allah. ~ Prin ea Allah îi călăuzeşte pe căile păcii şi mântuirii pe aceia care caută mulţumirea Lui. Şi El îi scoate din întunericuri la lumină, prin Graţia Sa, şi îi călăuzeşte pe un drum drept.” [Coran, 5:15-16]

      Şi mai spune:

      „Spune: «O, voi oameni ai Scripturii! Nu treceţi în credinţa voastră peste adevăr şi nu urmaţi poftele unor oameni care sunt rătăciţi, de mai înainte, şi care i-au dus întru rătăcire pre mulţi şi s-au abătut de la Calea cea Dreaptă!»[Coran, 5:77]

      Haideţi să ne rugăm lui Allah pentru Ajutorul Său. Nimic nu este posibil fără Ajutorul Său. O, Allah! Îndrumă-ne pe noi şi pe toate omenirea pe Calea cea Dreaptă!  Amin!

 Partea a V-a: Câteva fraze uitate ale lui Isus

 Orice creştin îl poate numi „Tată” pe Dumnezeu, conform Bibliei?

La sfârşitul misiunii Sale, Isus a lăsat vorba destul de clară că Dumnezeu nu este numai Tatăl Său, ci Tatăl tuturor oamenilor, şi chiar şi Dumnezeul Sau, pe care L-a adorat tot timpul cât a durat misiunea Să pa Pământ. Isus a spus:

„Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” (Ioan, 20:17)

Pavel a spus, de asemenea, destul de clar, că orice credincios Îl poate numi „Tată” pe Dumnezeu. El a spus:

„Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: ,«Ava!» adică: «Tată».” (Romani, 8:15)

Isus a spus mulţimii care Îl asculta şi discipolilor Săi:

„Şi Tată să nu numiţi pe nimeni pe Pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în Ceruri.” (Matei, 23:9)

După cum spune Matei, Isus a învăţat mulţimea care Îl asculta să Îl numească „Tată” pe Dumnezeu. Le-a spus oamenilor:

„Iată dar cum trebuie să vă rugaţi: Tatăl nostru care eşti în Ceruri! Sfinţească-se Numele Tău.” (Matei, 6:9)

 A spus în mod clar Isus că nu este Dumnezeu?

 În Biblie găsim scris:

„Pentru ce Mă numeşti bun?  i-a zis Isus. Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” (Marcu, 10:18)

Un om a alergat spre Isus şi a îngenunchiat în faţa lui, numindu-l „bunule învăţător”. Isus a folosit acest lucru pentru a explica oamenilor că nu trebuie să I se roage lui, deoarece nicio fiinţă umană nu merită să se roage la ea, ci doar lui Dumnezeu. Isus a spus:

„Eu nu pot face nimic de la Mine însumi” (Ioan, 5:30)

şi „...fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl” (Ioan, 14:31)

Nu este nevoie să spunem că Dumnezeu nu primeşte porunci de la nimeni, şi că face ceea ce El vrea. Isus a spus, de asemenea:

„Cuvintele, pe cari vi le spun Eu, nu le spun de la Mine.” (Ioan, 14:10)

„...nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu.” (Ioan, 8:28)

Dumnezeu are autoritate completa şi cunoştinţe nelimitate. Nu poate fi învăţat, ci El învăţa. Isus a spus:

„Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan, 14:28)

 Majoritatea oamenilor uită acest lucru şi spun că Isus este egal cu Tatăl. Pe cine ar trebui să crede? Pe oameni sau pe Isus?

Vorbind despre Ziua Judecăţii, Isus a spus:

„Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici Îngerii din Ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Matei, 24:36)

Isus s-a înălţat singur la Cer? Nu! Dumnezeu L-a înălţat (vezi Faptele Apostolilor, capitolul 2). Isus nu avea puterea de a se înălţa singur la Cer. Dumnezeu a făcut acest lucru, aşa cum indică autorul Faptelor Apostolilor.

Isus se ruga lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se roagă la nimeni. Isus se ruga, spunând:         „Ava, - adică Tată, - Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu.” (Marcu, 14:36)

Isus a căzut cu faţa la pământ, impolrându-L pe Dumnezeu să-l salveze de la moarte. Acest lucru arată ca Isus avea o altă voinţa decât Voinţa lui Dumnezeu. Autorii Evangheliilor după Matei, după Marcu şi după Luca ne spun că dorinţa lui Isus era ca Dumnezeu să-L salveze de la moarte. Acest lucru arată ca Isus avea o altă Voinţă decât Dumnezeu, cel puţin în acel moment. Deci, nu era Dumnezeu. Într-o clipă de disperare, Isus a strigat:

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei, 27:46)

Isus nu ştia că un smochin nu avea fructe. Îi era foame. Şi văzând din depărtare un smochin înfrunzit, s-a apropiat să vadă dacă avea fructe. Când a ajuns lângă el, nu a găsit decât frunze, pentru că nu era sezonul smochinelor:

 „Isus a flămânzit. A zărit de departe un smochin, care avea frunze, şi a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de smochin, dar n-a găsit decât frunze, căci nu era încă vremea smochinelor.” (Marcu, 11:12-13)

Biblia îl numeşte pe Isus „robul lui Dumnezeu”:

 „Iată Robul Meu, pe care L-am ales.” (Matei, 12:18)

În acest pasaj, Dumnezeu îl numeşte pe Isus „robul” Său:

 „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său, Isus.” (Faptele Apostolilor, 3:13)

 „În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu.” (Faptele Apostolilor, 4:27)

 Toţi, cu excepţia lui Dumnezeu, sunt robi ai lui Dumnezeu. Isus, de asemenea, este robul lui Dumnezeu.

Cine este adevăratul autor al miracolelor? Biblia spune că Dumnezeu a făcut aceste miracole prin intermediul lui Isus:

„Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi” (Faptele Apostolilor, 2:22)

 Majoritatea oamenilor spune că, deoarece Isus a făcut multe miracole, trebuie să fie Dumnezeu. Dar, în acest pasaj, vedem că Dumnezeu a făcut aceste miracole; Isus era un instrument folosit de Dumnezeu pentru a-şi îndeplini scopul. Isus era un om trimis de Dumnezeu. Un om corect şi drept.

Poate Isus garanta  poziţii? 

„A şedea la dreapta şi la stânga Mea, nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru cari a fost pregătită de Tatăl Meu.” (Matei, 20:23)

Deci, dacă vrem să ne asigurăm poziţia în viaţa de după moarte, trebuie să întoarcem la Dumnezeu şi să ne rugăm la El să ne-o păstreze.

O frază greşit interpretata este:

„Eu şi Tatăl una suntem.” (Ioan, 10:30)

 Oamenilor le place să citeze această frază pentru a demonstra că Isus este Dumnezeu, dar uita de următoarea frază:

„Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe cari Mi i-ai dat, pentru că ei să fie una, cum suntem şi noi.” (Ioan, 17:11)

 Asta ne arată că ceea ce voia să spună fraza este că sunt una în acelaşi scop, acelaşi obiectiv, şi nu una în aceeaşi persoană. Apostolii nu puteau deveni o singură persoană, dar puteau urmări acelaşi obiectiv. Deci, putem spune că aveau acelaşi obiectiv, ca şi Isus cu Dumnezeu.

 A spus Isus tot ceea ce pretinde Ioan?

Să luăm în considerare următoarele fraze ale lui Isus, pe care le întâlnim în Evanghelia după Ioan:

Ioan, 14:9: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.”

Ioan, 6:35: „Isus le-a zis: Eu sunt Pâinea vieţii.”

Ioan, 8:12: „Eu sunt Lumina lumii.”

Ioan, 8:58: „Mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.”

Ioan, 10:7: „Eu sunt uşa oilor.”

Ioan, 11:25: „Eu sunt învierea şi viaţa.”

Ioan, 14:6: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.”

Ioan, 15:1: „Eu sunt adevărata viaţă.”

Învăţaţii creştini spun că dacă Isus ar fi rostit toate aceste afirmaţii despre El, primele trei Evanghelii le-ar fi menţionat şi ele. Marcu a fost scris aproximativ în anul 70 d.Cr., urmat de Matei şi Luca undeva între 80-90 d.Cr., şi ultima Ioan, în jur de anul 100 d.Cr. Învăţatul creştin James Dunn, scrie în cartea sa „Evidenţe despre Isus”:

„Dacă făceau parte din cuvintele originale ale lui Isus, cum este posibil că doar Ioan le-a cules, şi ceilalţi trei nu? Mă puteţi numi sceptic, dar mi se pare aproape incredibil ca aceste cuvinte au fost neglijate, dacă făceau parte din învăţăturile lui Isus. Dacă „Eu sunt” făcea parte din frază originală, atunci este foarte greu de explicat de ce niciunul din ceilalţi trei evanghelişti nu le-au folosit.”

În acelaşi mod, Noua Biblie Americană ne spune în introducere, sub titlul “Cum să citeşti Biblia”:

„Este dificil de ştiut dacă cuvintele şi frazele atribuite lui Isus sunt scrise exact aşa cum le-a spus El. Biserica era aţa de convinsă că Isus învaţă prin intermediul său, astfel încât şi-a exersat învăţăturile în concordanţă cu spusele atribuite lui Isus.”

Ceea ce întâlnim în Evanghelia după Ioan este ceea ce oamenii spuneau despre Isus pe timpul când a fost scrisă această Evanghelie (aproximativ 70 de ani de la înălţarea lui Isus la Cer). Autorul Evangheliei a exprimat pur şi simplu aceste idei ca şi când ar fi fost spuse de Isus însuşi. Reverendul James Dunn spune în cartea sa că, aproape sigur, autorul cele de-a patra Evanghelii „nu se preocupă de problemele care îi tulbură pe unii creştini din ziua de azi – a spus Isus într-adevăr acest lucru? A folosit exact aceste cuvinte? Şi aşa mai departe.”

 Învăţaţii au ajuns la concluzia că această Evanghelie a fost scrisă, original, într-o formă destul de simplă. Dar mai târziu, după cum se spune în Noua Biblie din Ierusalem, a fost “amplificată şi dezvoltată în diverse etape pe parcursul celei de-a două jumătăţi a secolului I”. Tot aici, se spune:

„În ziua de azi este acceptat în mod frecvent faptul că cea de-a patra Evanghelie a suferit o complexă dezvoltare până a ajuns la forma sa finală.”

Într-o altă pagină, aceeaşi Biblie spune:

„Se pare că avem doar etapa finală a unui proces lent care a unit nu numai părţi componente din diferite ere, dar şi corecţiuni, adiţiuni şi chiar şi câteva reviziuni ale aceluiaşi pasaj.”

Noua Biblie Americană spune că majoritatea învăţaţilor „au ajuns la concluzia că s-au produs inconsistente datorită numeroaselor editări în care s-au adăugat materiale omogene la original.”

 Partea a VI-a: Isus în Coranul cel Glorios

 Dumnezeu dezvăluie adevărul despre Isus în Coran

„O, voi oameni ai Scripturii! Nu exageraţi în privinţa religiei voastre, Şi nu spuneţi despre Allah decât adevărul! Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, cuvântul Său pe care El l-a transmis Mariei şi un duh de la El. Credeţi, aşadar, în Allah şi în trimişii Săi. Şi nu spuneţi Trei!. Opriţi-vă de la aceasta şi va fi mai bine pentru voi. Allah nu este decât un Dumnezeu Unic. Slavă Lui! Să aibă El un copil? Ale Lui [Allah] sunt cele din ceruri şi de pre pământ şi Allah este Al-Wakil [Cel mai bun Ocrotitor]. ~ Mesia nu se va dezice niciodată de ai fi rob lui Allah şi nici Îngerii apropiaţi, iar acela care se dezice de la slujirea Lui şi se arată trufaş îi va aduna la El laolaltă. ~ Cât despre aceia care cred şi împlinesc fapte bune, acestora le va acorda răsplată din belşug, pe care o va mai şi spori cu Harul Său. Cât despre cei care sunt semeţi şi trufaşi, acestora le va rândui chin dureros şi nu vor afla pentru ei, în afară de Allah, Ocrotitor [şi] Ajutor [Al-Waleyy, An-Nasir]. ~ O, voi oameni! V-a venit vouă Dovadă de la Domnul vostru, căci Noi am pogorât asupra voastră o lumină limpede. ~ Aşadar, pe aceia care cred în Allah şi caută ocrotire la El îi va aduce sub îndurarea şi harul Lui, şi-i va călăuzi către El pe un drum drept.” [Coran, 4:171-175]

 Isus în Coranul cel Glorios

 Introducere

            Coranul ne spune multe lucruri minunate despre Isus. Ca rezultat, cei care cred în Coran, îl iubesc pe Isus, îl onorează şi cred în el. De fapt, nimeni nu poate fi musulman dacă nu crede în Isus (Pacea lui Allah fie asupra sa!). Coranul ne spune că Isus s-a născut dintr-o fecioară, că vorbea când era încă un prunc, că a vindecat un un orb şi un lepros cu voia lui Dumnezeu, şi că a înviat un mort, cu ajutorul lui Dumnezeu.

            Care este înţelesul acestor miracole? În primul rând, naşterea dintr-o fecioară. Dumnezeu îşi demonstrează puterea de a crea în fiecare zi şi în orice mod. Dumnezeu a creat toată omenirea dintr-un bărbat şi dintr-o femeie. Dar cum rămâne cu Adam (Pacea lui Allah fie asupra sa!)? Dumnezeu nu l-a creat nici din femeie, nici din bărbat. Iar pe Eva a creat-o doar din bărbat, şi nu din femeie. Şi, în sfârşit, pentru a completa tabloul, Dumnezeu l-a creat pe Isus dintr-o femeie, dar nu şi dintr-un bărbat.

            Dar cum rămâne cu celelalte miracole? Acestea erau pentru a arăta ca Isus nu acţiona din proprie iniţiativă, ci era ajutat de Dumnezeu. Coranul specifică că aceste miracole s-au făcut cu voia lui Dumnezeu. Acest lucru se poate compara cu Faptele Apostolilor, 2:22:        „Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi.”

            De asemenea, Isus însuşi este citat în Evanghelia după Ioan ca spunând

            „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi.” (Ioan, 5:30)

            Deci miracolele nu erau făcute din iniţiativa lui Isus, ci cu voia şi ajutorul lui Dumnezeu.

            Ce ne învaţă Isus? Coranul spune că Isus a venit să ne înveţe acelaşi Mesaj pe care ni l-au predicat Profeţii dinaintea lui: să ne ferim de orice fals Dumnezeu şi să-L adorăm pe Unicul şi Adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam. Această învăţătură coranică se poate compara cu Biblia (Marcu 10:18, Matei 26:39, Ioan 14:28, Ioan 17:3 sau Ioan 20:17), unde Isus ne învaţă să-L adorăm pe Dumnezeul Unic. Vezi de asemenea Matei12:18, Faptele Apostolilor 3:13 şi Faptele Apostolilor 4:27, unde aflăm că apostolii lui Isus îl cunoşteau drept „robul lui Dumnezeu”.

            Coranul ne spune că câţiva dintre israeliţi îl negau pè Isus şi au conspirat pentru a-l asasina, dar Allah (Dumnezeu) l-a salvat şi l-a înălţat la Cer. Allah va face ca Isus să coboare din nou pe Pământ, şi în acel moment toată lumea va crede în el şi în învăţăturile sale, precum şi în ceea ce spune Coranul despre el.

            Isus este Mesia. Este cuvântul lui Allah şi un duh de la El. Este onorat în această lume şi în cealaltă, şi este unul din cei mai apropiaţi lui Dumnezeu. Isus era un om care a predicat adevărul pe care l-a auzit de la Dumnezeu. Acest lucru îl putem compara cu Biblia, Ioan 8:40, în care Isus spune:

            „Dar acum căutaţi să Mă omorâţi, pe Mine, un om, care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu.”

           Naşterea lui Isus dintr-o fecioară

            Musulmanii cred în naşterea lui Isus dintr-o fecioară. Când Îngerii au anunţat-o pe Maria (Pacea lui Allah fie asupra ei!) despre această naştere, i-a s-a mirat şi s-a gândit „cum este posibil?”. I s-a amintit că pentru Allah orice lucru este cu putinţă:

            „Ea a zis: «Doamne, cum să am un copil fără să mă fi atins un bărbat?» I-a răspuns El: «Întocmai aşa!»  Allah creează ceea ce voieşte El. Când El hotărăşte un lucru, El spune doar «Fii!» şi el este de îndată!” [Coran, 3:47]

            Nu este dificil pentru Allah să facă orice vrea să facă. Poate crea un copil cu ambii părinţi, sau doar cu un părinte. Niciun miracol este ai presus ca Puterea Sa. Nu l-a creat pe Adam (Pacea lui Allah fie asupra sa!) nici din femeie şi nici din bărbat. Restul oamenilor i-a creat atât din bărbat, cât şi din femeie. De ce ar fi greu de înţeles că Allah a decis să creeze un om doar dintr-o femeie? Doar spune: „Fii!” şi este.

            Unii oameni cred că, deoarece Isus nu a avut un tată uman, Dumnezeu ar trebui să fie tatăl Său. Coranul respinge această părere. Poziţia lui Isus faţă de Dumnezeu este comparabilă cu poziţia lui Adam faţă de Dumnezeu. Doar pentru că Adam nu a avut părinţi umani, asta nu înseamnă că Dumnezeu este tatăl său.

            „Înaintea lui Allah, Isus este asemenea lui Adam, pe care El l-a făcut din lut şi apoi i-a zis lui «Fii!» şi el a fost.” [Coran, 3:57]

            Conform Coranului, toţi, cu excepţia lui Allah, sunt robii Săi:

            „Şi ei zic: «Cel Milostiv şi-a luat un fiu!» ~ Voi spuneţi un lucru cumplit! ~ Aproape că Cerurile se crapă de aceste [vorbe], Pământul se despică şi munţii se prăbuşesc în fărâme,~ Pentru că ei Îi atribuie Celui Milostiv un fiu, ~ În vreme ce nu se cuvine ca Cel Milostiv să-şi ia un fiu! ~ Toţi cei care se află în Ceruri şi pre Pământ vor veni la Cel Milostiv ca robi.” [Coran, 19:88-93]

           Miracolele lui Isus

            Conform Coranului, Isus (Pacea lui Allah fie asupra sa!) a făcut următoarele miracole, cu voia şi ajutorul lui Allah:

1. A vorbit când încă era un prunc

2. A vindecat pe cei născuţi orbi

3. A vindecat leproşi

4. A înviat morţi

5. A suflat viaţa într-o pasăre făcut din lut

      În Coran, Allah Îl citează pe Isus, spunând:

      „Şi trimis la fiii lui Israel [le va zice]: «Eu vin la voi cu semn de la Domnul vostru! Eu plămădesc pentru voi din lut ca un chip de pasăre şi suflu asupra sa şi se va face o pasăre vie, cu voia lui Allah. Şi-i voi tămădui pe orb şi pe lepros, şi-i voi învia pe morţi, cu voia lui Allah. Eu vă voi vesti ceea ce mâncaţi şi ceea ce păstraţi în casele voastre. În aceasta este un semn pentru voi, dacă voi sunteţi credincioşi! ~ Eu întăresc ceea ce a fost revelat în Tora mai înainte de mine şi vă voi îngădui o parte din cele ce v-au fost oprite. Eu v-am adus semne de la Domnul vostru, deci fiţi cu frică de Allah şi daţi-mi ascultare! ~ Allah este Stăpânul meu şi Stăpânul vostru. Aşadar, adoraţi-L pe El! Aceasta este o Cale Dreaptă!»[Coran, 3:49-51]

      De asemenea, Allah ne spune în Coran:

      „Într-o Zi, Allah îi va aduna pe [toţi] Trimişii şi le va zice: «Ce vi s-a răspuns [când aţi vestit] Ei vor zice: «Noi nu avem ştiinţa! Tu eşti Marele ştiutor al celor neştiute!» ~ Şi când Allah va zice: «Isus, fiu al Mariei, adu-ţi aminte de harul Meu asupra ta şi asupra mamei tale, când Eu te-am întărit cu Duhul Sfânt, să vorbeşti oamenilor din leagăn şi când vei fi bărbat în toată firea! Eu te-am învăţat scrierea, înţelepciunea, Tora şi Evanghelia. Iar când tu ai plăsmuit din lut chipul unei păsări, cu voia Mea, şi ai suflat asupra lui, s-a făcut pasăre, cu voia Mea, şi i-ai tămăduit, cu îngăduinţa Mea, pe cel orb şi pe cel lepros! şi ai făcut morţii să vină la viaţă, cu îngăduinţa Mea. Şi i-am respins pe fiii lui Israel de la tine, când tu le-ai adus semnele învederat. Iar aceia dintre ei care nu au crezut au zis: Aceasta nu este decât vrăjitorie limpede!»[Coran, 5:109-110]

      Nu toate aceste miracole sunt expuse în Evangheliile canonice din Biblia creştină. Faptul că Isus a vorbit când încă era un prunc nu apare nicăieri în Biblie. Acest lucru nu trebuie să ne surprindă, deoarece niciuna dintre Evanghelii nu relatează evenimente din viaţa lui Isus. În schimb, Evanghelia după Ioan  ţine să precizeze că aceste evenimente sunt prea multe pentru a le menţiona. La fel, miracolul păsării de lut nu apare în Biblia creştină. Acest lucru nu ar trebui, de asemenea, să ne surprindă. Este evident că autorii Evangheliilor au putut scrie doar informaţiile la care au avut acces. Mai departe, nu au putut scrie tot ceea ce ştiau despre Isus, deoarece scrierile lor erau în papirusuri şi aveau o lungime limitată.

      Ceea ce merită să scoatem în evidenţă este că Profetul Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a fost destul de cinstit în a predica despre Isus. Religia revelată de Allah prin intermediul lui Mohammed neagă Divinitatea lui Isus. Înainte de asta, oricine ar fi încercat să nege divinitatea lui Isus, însemna că îl dispreţuia pe acesta, deoarece creştinii priveau miracolele lui Isus ca o dovadă a divinităţii Sale. Dar Profetul Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a predicat adevărul despre Isus aflat de la Dumnezeu.

      Allah ne dezvăluie acest adevăr fără teamă. Oamenii care încearcă să câştige discipoli, ne-ar spune doar ceea ce vrem să auzim, pentru a ne câştiga încrederea. De asemenea, ar ascunde informaţii ar putea conduce la concluzii opuse la ceea ce vor să demonstreze. Pe de altă parte, Allah a informat despre miracolele lui Isus, chiar dacă acestea erau privite ca o dovadă a divinităţii sale. Allah nu are nevoie de a câştiga discipoli. Cei care Îl adoră pe Allah o fac pentru binele lor. Şi cei care adoră Dumnezei falşi o fac intru pierirea lor.

Ceea ce subliniază Allah, totuşi, este ca miracolele lui Isus nu demonstrează divinitatea acestuia. Miracolele pe care le-a făcut sunt un sens, o dovadă că era Trimisul lui Dumnezeu. Cei care folosesc aceste miracole pentru a dovedi divinitatea lui Isus, contrazic de asemenea şi Biblia (vezi Ioan 5:30 sau Faptele Apostolilor 2:22). Aceste pasaje ne arată ca Isus nu a făcut miracolele singur. Acestea au fost făcute cu voia şi ajutorul lui Dumnezeu. Allah ne aminteşte acest lucru. Isus repeta adeseori mulţimii care îl asculta că miracolele erau cu voia lui Dumnezeu:

      „O, oameni ai Scripturii! A venit la voi Trimisul Nostru ca să vă arate multe lucruri din cele pe care voi le-aţi ascuns din Scriptură, trecând peste multe altele. V-au venit vouă o lumină şi o Carte limpede de la Allah. Prin ea Allah îi călăuzeşte pe căile păcii şi mântuirii pe aceia care caută mulţumirea Lui. Şi El îi scoate din întunericuri la lumină, prin graţia Sa, şi îi călăuzeşte pe un drum drept.” [Coran, 5:15-16]