De ce am ales Islamul ?

Descriere

Această carte face cunoscută povestea uimitoare a unui fost preot creştin, care reuşeşte prin forţe proprii să descopere adevărata şi unica Religie, Islamul. De asemenea, cartea reprezintă o modalitate prin care oamenii pot descoperi adevăratele valori şi frumuseţea credinţei musulmane, aducându-se argumente puternice în favoarea acesteia.

Download

تفاصيل

De ce am ales islamul?

لماذا إخترت الإسلام


(povestea unui preot convertit la islam, bazată pe o poveste adevărată )


Introducere

O, tu, căutător al Adevărului, dacă îţi doreşti cu adevărat să afli Adevărul, pune deoparte noţiunile preconcepute și deschide-ți inima... nu îi lăsa pe alții să judece sau să ia vreo decizie pentru tine!

Acestea fiind spuse, mi-ar plăcea să împart cu tine această frumoasă povestire despre drumul unui om către Adevăr... Cred că cel mai bine ar fi să ne-o spună el însuși, de aceea, vă las cu domnul Thomas…

بسم الله الرحمن الرحيم

În Numele lui Allah, Ar-Rahman (Cel Milostiv), Ar-Rahīm (Cel Îndurător)

M-am născut din părinți catolici practicanţi. Încă din copilărie, tatăl meu mă lua câteodată cu el atunci când mergea să predice, fiind evident faptul că își dorea să îi calc pe urme în ceea ce priveşte preoţia. Până să ajung în clasa a XII-a, puteam deja să predic Evanghelia în felul meu. La facultate, de multe ori întâlneam colegi de-ai mei protestanți și discutam cu ei despre diferențele dintre credinţe și efectuarea actelor noastre de adorare.

În momentul în care am terminat primul an de facultate, aveam deja o bază temeinică a cunoașterii credinței creștine, în conformitate cu Biserica Catolică. Am primit o bursă de la Biserică și, în schimbul ajutorului pe care îl aveam, mi se cerea să primesc o îndrumare specială în înţelegerea anumitor părţi din Biblie sub îndrumarea preotului Bisericii, care iubea să mă înveţe foarte mult şi care era foarte atașat de mine.

Fiind în prima grupă la cursul meu intermediar, stăteam și studiam pentru temele pe care le primeam până noaptea târziu. Într-o seară, în timp ce eram pe punctul de a adormi, preocupat încă de temele mele, mi-a venit deodată o idee: să cercetez dogma Sfintei Treimi, credinţa de bază în creștinism. Întrebarea care mă frământa era cum poate Dumnezeu exista într-o Formă Trinitară şi în acelaşi timp să aibă o Singură Fire Dumnezeiască, o Singură Voință și o Singură Substanță?

Eșecul meu în a mă împăca cu Sfânta Treime, în conformitate cu logica și știința, mi-a adus o neliniște sufletească foarte mare. Zilele treceau și de multe ori mă gândeam să îi cer tatălui meu să mă ajute la rezolvarea acestei probleme care mă preocupa în mod constant, dar știam că tatălui meu nu i-ar fi plăcut niciodată să audă că există în mine şi cea mai mică îndoială față de convingerile dogmatice ale Școlii Catolice. Totuși, într-o zi, când l-am găsit pe tatăl meu mai binedispus, i-am cerut să îmi explice conceptul de Trinitate, iar el mi-a răspuns într-un final:

„În discuțiile despre credință, oamenii trebuie să înceteze să se mai folosească de logică… această dogmă nu poate fi percepută de logica omenească. Ei trebuie să creadă în această doctrină cu inima şi nu cu mintea."

Acest răspuns al tatălui meu m-a tulburat foarte tare. Astfel, toate gândurile mele s-au concentrat în jurul acestei întrebări, care devenise o problemă extrem de serioasă, ce nu-mi dădea pace deloc. Îmi spuneam mereu:

„Aceasta este temelia pe care este clădit edificiul uriaș al credinței creștine? Baza credinței mele constă numai în urmarea oarbă a unei credințe, pe care alţii au dictat-o, și care nu poate rezista raționamentului sau controlului independent al argumentelor dezinteresate și imparțiale dintr-o conștiință curată?"

Toate acestea m-au neliniștit foarte tare și mi-am forţat mintea să creadă orbește în Trinitate.

Însă, într-o zi, unul dintre lectorii noștri mai în vârstă stătea singur în biroul său. Am intrat, cu voia lui, și l-am întrebat dacă ar putea să mă ajute să soluționez o problemă deosebit de complicată pentru mine. El m-a întrebat cu blândeţe despre ce este vorba. L-am rugat să îmi explice cum poate Dumnezeu, o Singură Entitate, să existe în același timp în trei persoane: în cea a Tatălui, a Fiului (Isus) și a Sfântului Duh?!

Lectorul a zâmbit și mi-a spus: „Poate nu-ți place prezența mea aici, la această facultate?", la care eu am răspuns: „De ce, domnule?" El mi-a răspuns: „Ce crezi că îmi vor face autoritățile facultăţii, care sunt catolici religioși până în măduva oaselor, dacă cineva îi va informa că eu discut în biroul meu personal lucruri care contravin credinței creștine? Îmi vor permite să rămân în această facultate? Dacă vrei să vorbim ceva aici, trebuie să limitezi discuţia doar la subiectele care au legătură strictă cu studiile tale din acest colegiu!"

Apoi, am stabilit o întâlnire acasă la el.

Duminica, atunci când l-am întâlnit după cum stabilisem, prima întrebare pe care mi-a adresat-o a fost ce anume m-a determinat să îmi pun întrebări cu privire la dogma Sfintei Treimi. I-am răspuns că aș dori să aflu cât de mult rezistă dogma în fața logicii.

A zâmbit și mi-a spus: „De ce nu îl întrebi pe oricare dintre preoții noştri?"

Am răspuns: „I-am întrebat, dar mi-au spus că este o chestiune de credință, care nu ar trebui să fie supusă logicii sau filosofiei, iar acest lucru m-a deranjat şi m-a făcut să mă întreb: dacă ceea în ce cred este nerezonabil și ilogic, de ce trebuie să îl urmez orbește? Este Dumnezeu atât de Nedrept încât aşteaptă ca omul să creadă într-o dogmă despre El Însuşi pe care mintea omenească nu o va putea concepe vreodată în mod rațional? Vă rog, domnule, să-mi arătaţi o metodă pentru a găsi soluţia la posibilitatea unei astfel de existenţe, aşa cum este cea în care doctrina Trinităţii doreşte să credem!"

Lectorul a zâmbit şi mi-a spus: „Dragă Thomas, să presupunem că doreşti să îți demonstrez printr-o formulă matematică oarecare cum apa poate să rămână apă şi în acelaşi timp să fie foc, sau cum piatra poate să fie piatră şi în acelaşi timp să fie şi apă, cum pot să fac acest lucru? Nu cred că vreun om de pe Pământul acesta va putea concepe vreodată o asemenea posibilitate… Cum poate Eternul Dumnezeu, Care este mereu Viu, să fie în acelaşi timp şi Muritor? (adică să fie un om care va fi omorât de alţi oameni?!) Şi cum acelaşi muritor poate fi în acelaşi timp Absolutul, Nemuritorul Dumnezeu? Aceasta este o problemă pe care preoţii noştri vor să o credem şi trebuie pur şi simplu să credem în acest lucru şi nimeni nu trebuie vreodată să se îndoiască de aplicabilitatea acestei dogme de neconceput."

A continuat spunând: „Problema este… cum putem crede aceasta când Dumnezeul pe care Îl considerăm ca fiind Unul, absolut Unic, însemnând că El este Unul Singur în ceea ce priveşte Natura Lui Divină, se află în afara oricărui factor diferit sau divergent în ceea ce priveşte Unicitatea Sa clară, având o natură indivizibilă? Divizarea sugerează că nu este Unicul absolut, ci un compus al unor variante și, ceea ce este o ființă compusă, nu poate fi cu adevărat Unul, în adevăratul sens al Unicității. Şi, cu siguranță, cel a cărui existenţă depinde de compuşii lui diferiţi nu poate să fie independent în Acţiunile Sale, în timp ce Dumnezeu este Unic, Independent şi Atotputernic în ceea ce priveşte Voinţa şi Acţiunile Sale.

Pe de altă parte, cum pot oricare trei entităţi separate, cu trei variaţii, să rămână trei entităţi deosebite, cu proprietăţi diferite una faţă de cealaltă şi în acelaşi timp să fie concepute ca fiind Unul, Indivizibil, fără a exista cea mai mică abatere de la unicitate?

Cineva care este denumit unic, trebuie să fie total independent în existenţa sa, domnule Thomas, este imposibil ca cineva să găsească soluţia la problema dogmei Sfintei Treimi, fiind o enigmă de neconceput pentru gândirea umană."

A continuat, spunând: „Singura problemă este că noi, creștinii, nu avem acces la foarte multe surse de cunoaștere a adevărului și la factorul superior în ceea ce privește religia, care se găsește în afara noastră, şi că obişnuim să condamnăm fiecare necreștin, considerându-l a fi lucrarea diavolului. Noi, creștinii, domnule Thomas, în nebunia noastră de a câştiga adepţi, am jucat un rol atât de urât, încât, un învăţat precum sir Dennison Ross a fost obligat să ascundă adevărul în legătură cu aceasta în introducerea pe care a făcut-o la traducerea Coranului de către George Sale."

Am fost surprins să aud argumentele bătrânului lector, care era cunoscut ca fiind catolic, însă, în același timp, am prins curaj datorită faptului că îndoielile mele referitoare la adevărul dogmei Trinității erau ceva care au făcut un creier foarte cultivat și luminat, precum cel al lectorului de matematică, să își pună întrebări. Discuția cu lectorul mi-a fost foarte folositoare, pentru că am aflat argumentele care justificau îndoiala care se crease în mintea mea.

Studiul meu referitor la literatura islamică și la Traducerea sensurilor Coranului cel Nobil mi-a deschis ochii către factorii măreţi și foarte importanți care au influențat viața umană pe Pământ. Odată, l-am vizitat pe lector la el acasă și am descoperit, spre marea mea surprindere, că deținea un mare număr de cărți despre islam! De aceea, l-am întrebat: „Puteţi să-mi spuneţi domnule, dacă dumneavoastră ați îmbrăţişat credința islamică?"

A răspuns: „Nu te preocupa pentru alegerile mele personale!"

Am luat o copie a Traducerii Coranului făcută de George Sale și am citit „Introducerea" lui Sir Dennison Ross. Introducerea trebuie să fie citită cu o atenție specială. Sir Ross spunea:

„Timp de multe secole, informaţiile pe care le aveau majoritatea europenilor despre islam se baza aproape exclusiv pe referirile denaturate ale unor creștini fanatici, care au condus la disensiuni și la o mulțime de calomnii grele. Orice lucru bun al islamului era ignorat total și tot ce nu era bun în ochii Europei devenea obiectul exagerării și al paranoiei. Unitatea lui Dumnezeu și simplitatea dogmei Lui erau, poate, cei mai puternici factori pentru extinderea islamului, aflate mult deasupra săbiilor luptătorilor."

(Introducere la Traducerea sensurilor Coranului de Geoge Sale)

Această afirmaţie a importantului învăţat creştin de renume mondial a creat în mine setea de a afla învăţăturile originale ale islamului, în special pe cele legate de conceptul islamic de Dumnezeu.

Au trecut aproape patru ani, timp în care am cunoscut conţinutul Nobilului Coran. Multe lucruri mi-au atras atenţia. Am discutat multe dintre punctele asupra cărora aveam îndoieli cu profesorul, care, aşa cum am observat, citise Coranul de mai multe ori şi chiar cu un ochi foarte critic. Acum chiar doream să cunosc câţiva învăţaţi musulmani pentru a le adresa anumite întrebări cu privire la unele îndoieli pe care le aveam cu privire la credinţa islamică.

Cândva mă gândisem la hinduism, însă, ceea ce am observat în fiecare zi cu ochii mei, blestemele auzite, precum şi menţinerea sistemului de caste, care erau foarte răspândite înaintea noastră şi, mai presus de toate, idolatria şi efectuarea nenumăratelor ceremonii, nu m-au convins să cercetez mai mult dogmele lui. Nu am putut niciodată să înţeleg superioritatea cerută exclusiv şi arbitrar de către membrii acelor caste doar pentru faptul că s-a întâmplat să se nască în acestea. Am văzut cu ochii mei cum oamenii care aparţin anumitor caste sunt considerați inferiori în societate şi ceilalţi se comportă cu ei ca şi cu un paria, nefiindu-le permisă nici măcar intrarea în templele hinduse. Am văzut că acestor oameni nu li se permite nici măcar să bea apă din fântânile destinate castelor superioare.

Dezastrul adus de hinduism în viața socială prin separarea oamenilor în caste și sub caste, ca și prin superioritatea ilogică a unei caste față de alta, este în sine așa de repulsiv, încât nimeni nu și-ar fi dat osteneala să cerceteze dogmele acelei credințe.

În timp ce mă îndoiam de sistemul castelor și de separarea sectară din societățile hinduse, mi-am amintit de limitările asemănătoare existente la creștini.

M-am întrebat: „De ce să îi critic pe alți oameni pentru convingerile lor atâta timp cât religia căreia îi aparțin eu însumi conține această separare sectară? Bisericile creștine nu sunt destinate exclusiv membrilor cultelor sau dogmelor respective? Nu există Biserici care aparțin unui anume cult sau unei anumite dogme care nu pot fi folosite de către oamenii care aparțin altei dogme sau cult? Nu a eșuat creștinismul în reunirea omenirii într-o societate unitară? A predicat Isus toate aceste diferențe și dezacorduri pe care noi, creștinii, le-am introdus ca inovații? Atunci, nu-i așa că suntem departe de obiectivele inițiale ale misiunii lui Isus Hristos?"

Contrar diferențelor ireconciliabile și a nenumăratelor diviziuni dintre grupările hinduiste și cele ale creștinismului, am fost foarte impresionat de fraternitatea pură și adevărată practicată zi și noapte de către musulmani. O moschee musulmană este un loc destinat oricui se numește musulman și nu există locuri rezervate, ca în Biserici. Am văzut cu ochii mei musulmani din toate păturile şi mediile sociale, economice și naționale, care stau toți împreună într-un singur rând, orientați spre o singură direcție, rugându-se unui Singur Dumnezeu, într-o singură limbă și care, după rugăciune, își dau mâinile unul cu celălalt. Am descoperit că fraternitatea sau egalitatea socială pretinse mai mult în teorie de alte școli de gândire din lume sunt o realitate în viața de zi cu zi a musulmanilor.

Într-o zi, am fost informat de către profesor, care cu timpul a devenit bunul meu prieten, că un predicator musulman va ține câteva cuvântări în limba engleză despre Profetul islamului, într-o sală de lângă marea moschee din orașul meu. Amândoi am participat la acele cuvântări și am întâlnit predicatorul, care era un vechi prieten al profesorului meu. Am discutat cu lectorul câteva subiecte importante.

În timpul întâlnirii mele cu lectorul musulman, l-am întrebat dacă are bunătatea să îmi răspundă la unele întrebări pe care mi le-am pus, dorind doar să mă informez.

El a spus: „Voi răspunde cu plăcere întrebărilor tale."

I-am pus următoarele întrebări, la care a răspuns cu mare plăcere:

„Ce altă dovadă aveți voi, în afară de Nobilul Coran, că Mohammed a fost cu adevărat Profetul lui Dumnezeu?"

A răspuns: „Ai Biblia cu tine?", la care i-am răspuns că da.

Mi-a citit următoarele versete unul după altul:

„Cu adevărat, Moise le-a zis părinţilor noştri: «Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un Proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. ~ Şi oricine nu va asculta de Prorocul acela va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul norodului.» ~ De asemenea toţi prorocii, de la Samuel şi ceilalţi care au urmat după el şi au vorbit, au vestit zilele acestea." (Biblia, Faptele Apostolilor, 3:22-24)

„Acest Moise le-a zis fiilor lui Israel: «Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un Prooroc ca mine: de El să ascultaţi.»" (Biblia, Faptele Apostolilor, 7:37)

„Isus spune: «Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac.»" (Biblia, Evanghelia după Ioan, 14:16)

„Totuşi vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite." (Evanghelia după Ioan, 16:7)

„Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. ~ Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare." (Biblia, Evanghelia după Ioan, capitolul 16:12-13)

Am citit fragmentele pe care le citisem de multe ori în trecut, dar, de această dată, marea convingere cu care predicatorul mi-a cerut să citesc versetele din Scripturile mele sfinte, pentru a-și susține punctul de vedere, a adus mai multă lumină asupra acestora, astfel încât să pot înțelege problema aşa cum trebuie. Și, totuși, am spus: „Dar Profeția se referă la venirea lui Isus!"

El a zâmbit și mi-a spus: „Citește din nou versetul! Nu spune versetul că Dumnezeu va trimite un profet ca Moise (Pacea fie asupra sa!), adică va trimite un bărbat născut din mamă și tată ca Moise (Pacea fie asupra sa!), în timp ce Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a născut numai din mamă? În plus, profetul promis de Dumnezeu oamenilor trebuie să fie om la fel ca Moise (Pacea fie asupra sa!), în timp ce tu îl numești pe Isus Fiul lui Dumnezeu! Moise (Pacea fie asupra sa!) a fost un profet care a adus o Lege, şi acela care avea să fie la fel că acesta ar fi trebuit să aducă o lege, ori Isus doar a aplicat Legea, urmând cele Zece Porunci, pe care deja le adusese Moise (Pacea fie asupra sa!). În cele din urmă, cineva ar trebui să își trădeze simțul comun pentru a susține că «eu» sau «acela», adică prima sau a treia persoană, înseamnă același lucru sau că cel ce pleacă profețind venirea altuia și acest altul să fie aceeași persoană."

Argumentul era destul de logic, însă l-am întrebat pe lector: „Nu credeți în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu? Nu poate Isus să fie Dumnezeu Însuși în formă umană?"

Lectorul a zâmbit și a răspuns cu voie bună: „Poate să existe fiul cuiva fără soție, tinere? Poate cineva care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu să-și imagineze în același timp că Fecioara Maria a fost folosită de Dumnezeu ca soție? Haideţi să căutăm protecția lui Dumnezeu împotriva unor asemenea rătăciri diavoleşti ale minții noastre. Cuvântul fiu, folosit în Biblie, poate să însemne nu numai creatură, ci și cineva care a primit viață de la Dumnezeu. În acelaşi timp, ce poți să spui despre faptul că Isus se referă la el însuși ca la «fiul omului»?"

Apoi a recitat următoarele versete din Biblie:

„A venit Fiul omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: «Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor.»" (Biblia, Evanghelia după Luca, 7:34)

(...) se va rușina Fiul Omului (...)" (Biblia, Evanghelia după Luca, 9:26 )

„Când zicea că: «Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor (...)»" (Biblia, Evanghelia după Luca, 24:7 )

(...) v-o va da Fiul Omului (…)" (Biblia, Evanghelia după Ioan, 6:27 )

Isus se referă la Dumnezeu ca la Tatăl lui și, de asemenea, ca la Tatăl nostru, ceea ce înseamnă că Dumnezeu este Tatăl (Creatorul) nostru, al tuturor și, prin urmare, că Isus era fiul lui Dumnezeu în sensul Creației lui Dumnezeu și că acest termen folosit de către Isus poate fi înțeles numai prin sensul de «rob al lui Dumnezeu», așa cum se referă Isus la el însuși. Așa ceva este arătat de către versetele prin care fiecare profet al lui Dumnezeu, începând de la Adam, este denumit fiul lui Dumnezeu în Evanghelia după Luca, capitolul 3, versetele de la 23 la30. Isus este numit fiul lui Iosif și genealogia lui Iosif ajunge până la Adam, care este numit fiul lui Dumnezeu. Citeşte versetul 38 al aceluiaşi capitol: «(Care era) Fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu.» (Biblia, Evanghelia după Luca, 3:38)

Aceste răspunsuri din Biblie au creat o impresie profundă în mintea mea cu privire la studiul comparativ folosit de către musulmani și la cât de puternici și de logici sunt în credința lor cu privire la Unicitatea lui Dumnezeu.

L-am întrebat pe predicator: „Credeți în Biblia cea Sfântă ca fiind o Carte de origine Divină sau nu?"

Ca răspuns la întrebarea mea, mi-a cerut să răspund la următoarele întrebări:

Întrebările sale

Răspunsurile mele

Biblia din mîinile tale este cartea pe care a scris-o Isus, drept o Scriptură revelată de Dumnezeu?

Nu.

Isus a poruncit sau a dorit în oricare moment al vieţii sale să se scrie ceva referitor la el?

Nu.

Biblia din mâinile tale a fost scrisă în timpul vieţii lui Isus?

Nu.

Biblia din mâinile tale a fost scrisă imediat după plecarea lui Isus ?

Nu.

Apoi a spus: „Citeşte, te rog, la pagina 17 din cartea Fondatorul creştinismului şi religia lui, care a fost publicată de către «Societatea literară creştină», din Madras. În această carte, se spune:

«Întreaga Biblie cuprinde şaizeci şi şase de cărţi, scrise de patruzeci de scriitori diferiţi, într-o perioadă de aproximativ 15 secole. În carte se subliniază clar faptul că ISUS ÎNSUŞI NU A SCRIS NIMIC. Învăţătura orală a fost timp de mulţi ani unicul mijloc utilizat pentru răspândirea creştinismului.Primele scrieri ale Noului Testament au fost compuse pentru călăuzirea acelor recent convertiți.»

În aceeaşi carte, găsim: «Au fost scrise, probabil, la aproximativ douăzeci de ani după moartea lui Hristos.»

La pagina 18, scrie: «Evangheliile nu arată întreaga istorie a vieţii lui Hristos. Ele sunt în majoritatea lor nişte scrieri memorialistice.»"

Eu am spus: „Dar Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat şi scris de către apostolii lui Isus!"

El a zâmbit din nou şi a spus: „Domnule Thomas, dacă Biblia este cartea apostolilor şi a lui Isus, cum explicaţi diferenţele din Biblie, fiind vorba despre Cuvântul venit de la Dumnezeu... nu conţine Biblia Catolică anumite cărţi pe care variantele protestanţilor nu le conţin?

Aţi citit ce spune K.Wilson în legătură cu Biblia, în introducerea lucrării sale, Diaglot, publicată de Watch Tower Society? «Dacă nu ar fi fost editată cu autorizaţie regală, nu ar fi fost preţuită acum de către protestanţii englezi şi americani, cu toate că a venit direct de la Dumnezeu. S-a dovedit că aceasta conţine mai mult de 20.000 de greşeli! Aproximativ 700 de manuscrise greceşti sunt necunoscute şi câteva dintre acestea sunt foarte vechi, în timp ce traducătorul versiunii comune a avut la îndemână doar aproximativ 8 manuscrise şi niciunul dintre ele nu este datat înainte de secolul al X-lea.»

Nu se bazează Biblia pe 8 manuscrise... în timp ce astăzi sunt disponibile 700 de manuscrise? Dacă tot ceea ce este conţinut în aceste manuscrise constituie, de asemenea, Cuvântul venit de la Dumnezeu, de ce aceste manuscrise au rămas pe din afară? În lumina tuturor acestor fapte pe care acum le cunoaşteţi, dacă încă mai credeţi că Biblia este Cuvântul venit de la Dumnezeu, puteţi să faceți asta, dar nu puteţi aştepta ca întreaga lume să facă acelaşi lucru. Dacă recurgeţi la o anchetă serioasă şi imparţială a Vechiului şi Noului Testament, veţi găsi în acestea totalitatea blasfemiilor inventate de mintea evreiască împotriva lui Lot, David, Noe şi Avraam (Pacea fie asupra lor!), care au fost trimişii lui Dumnezeu. Vezi:

„Noe a început să fie lucrător de pământ şi a sădit o vie. ~ A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său. ~ Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi le-a spus celor doi fraţi ai lui afară. ~ Atunci Sem şi Iafet au luat mantaua, au pus-o pe umeri, au mers înapoi şi au acoperit goliciunea tatălui lor; fiindcă feţele le erau întoarse înapoi, n-au mai văzut goliciunea tatălui lor." (Biblia, Geneza, 9:20-23)

Şi Lot a comis adulter cu cele două fiice ale lui:

„Lot a ieşit din Ţoar şi a rămas pe munte, cu cele două fete ale lui, căci s-a temut să rămână în Ţoar. A locuit într-o peşteră, cu cele două fete ale lui. ~ Cea mai mare a zis celei mai tinere: «Tatăl nostru este bătrân şi nu mai este niciun bărbat în ţinutul acesta, ca să intre la noi, după obiceiul tuturor ţărilor. ~ Vino să punem pe tatăl nostru să bea vin şi să ne culcăm cu el, ca să ne păstrăm sămânţa prin tatăl nostru.» ~ Au făcut, dar, pe tatăl lor de a băut vin în noaptea aceea; şi cea mai mare s-a dus şi s-a culcat cu tatăl ei. El n-a băgat de seamă nici când s-a culcat ea, nici când s-a sculat. ~ A doua zi, cea mai mare a zis celei mai tinere: «Iată, eu m-am culcat în noaptea trecută cu tatăl meu; haidem să-i dăm să bea vin şi în noaptea aceasta şi du-te de te culcă şi tu cu el, ca să ne păstrăm sămânţa prin tatăl nostru.» ~ Au dat tatălui lor de a băut vin şi în noaptea aceea; apoi cea mai tânără s-a dus şi s-a culcat cu el. El n-a băgat de seamă nici când s-a culcat ea, nici când s-a sculat. ~ Cele două fete ale lui Lot au rămas astfel însărcinate cu tatăl lor. ~ Cea mai mare a născut un fiu, căruia i-a pus numele Moab; el este tatăl moabiţilor din ziua de azi. Cea mai tânără a născut şi ea un fiu, căruia i-a pus numele Ben-Ammi: el este tatăl amoniţilor din ziua de azi." (Biblia, Geneza, 19:30-38 )

David a luat-o pe soţia vecinului său:

„Într-o după amiază, spre seară, David s-a sculat de pe pat; şi, pe când se plimba pe acoperişul casei împărăteşti, a zărit de acolo o femeie care se scălda şi care era foarte frumoasă la chip. ~ David a întrebat cine este femeia aceasta şi i-au spus: «Este Bat-Şeba, fata lui Eliam, nevasta lui Urie, hititul.» ~ Şi David a trimis nişte oameni s-o aducă. Ea a venit la el şi el s-a culcat cu ea. După ce s-a curăţat de necurăţia ei, ea s-a întors acasă. ~ Femeia a rămas însărcinată şi a trimis vorbă lui David, zicând: «Sunt însărcinată.» ~ Atunci David a trimis următoarea poruncă lui Ioab: „Trimite-mi pe Urie, hititul." Şi Ioab a trimis pe Urie la David. Urie a venit la David, care l-a întrebat despre starea lui Ioab, despre starea poporului şi despre mersul războiului. ~ Apoi David i-a zis lui Urie: «Coboară-te acasă şi spală-ţi picioarele.» Urie a ieşit din casa împărătească şi a fost urmat de un dar din partea împăratului. ~ Dar Urie s-a culcat la poarta casei împărăteşti, cu toţi slujitorii stăpânului său şi nu s-a coborât acasă la el. ~ Au dat de ştire lui David despre aceasta şi i-au spus: «Urie nu s-a coborât la el acasă.» Şi David i-a zis lui Urie: «Nu vii tu oare din călătorie? Pentru ce nu te-ai coborât acasă?» ~ Urie i-a răspuns lui David: «Chivotul şi Israel şi Iuda locuiesc în corturi, domnul meu Ioab şi slujitorii domnului meu sunt tăbărâţi în câmp şi eu să intru în casă să mănânc şi să beau şi să mă culc cu nevasta mea?! Viu eşti tu şi viu este sufletul tău, că nu voi face lucrul acesta.» ~ David i-a zis lui Urie: «Mai rămâi şi astăzi aici şi mâine îţi voi da drumul.» Şi Urie a rămas la Ierusalim în ziua aceea şi a doua zi. ~ David l-a poftit să mănânce şi să bea cu el şi l-a îmbătat; şi seara Urie a ieşit şi s-a culcat cu slujitorii stăpânului său, dar nu s-a coborât acasă. ~ A doua zi dimineaţa, David a scris o scrisoare lui Ioab şi a trimis-o prin Urie. ~ În scrisoarea aceasta scria: «Puneţi pe Urie în locul cel mai greu al luptei şi trageţi-vă înapoi de la el, ca să fie lovit şi să moară.» ~ Ioab, împresurând cetatea, l-a pus pe Urie în locul pe care-l ştia apărat de ostaşi viteji. ~ Oamenii din cetate au făcut o ieşire şi s-au bătut împotriva lui Ioab; au căzut mulţi din popor, din slujitorii lui David, şi a fost ucis şi Urie, hititul." (Biblia, 2 Samuel, 11:2-17 )

Am întrebat: „Ce? Voi, musulmanii, credeţi că alţi profeţi ai lui Dumnezeu, în afară de Mohammed, sunt absolut lipsiţi de păcat şi evlavioşi?"

El mi-a răspuns, rostind versete din Coran:

„Spuneţi: «Noi credem în Allah şi în ceea ce ne-a fost trimis nouă şi ceea ce a fost trimis lui Avraam, lui Ismail, lui Isaac, lui Iacob şi seminţiilor; în ceea ce le-a fost dat lui Moise şi lui Isus şi în ceea ce le-a fost dat [tuturor] profeţilor de către Domnul lor. Noi nu facem deosebire între ei! Noi Lui Îi suntem supuşi [musulmani]" [Traducerea sensurilor Coranului cel Nobil, 2:136]

„Trimisul a crezut în ceea ce i-a fost pogorât de la Domnul său, asemenea şi dreptcredincioşii. Fiecare [dintre ei] a crezut în Allah, în îngerii Lui, în Scripturile Lui şi în trimişii Lui. [şi ei zic]: «Noi nu facem nicio deosebire între vreunul dintre trimişii Săi.» Şi ei au zis: «Noi auzim şi ne supunem! Iertarea Ta [o implorăm], Doamne, şi la Tine este întoarcerea!»" [Traducerea sensurilor Coranului cel Nobil, 2:285]

Versetele din Nobilul Coran de mai sus sunt dovada clară că, la bazele credinţei sale, se află faptul că un musulman trebuie să creadă nu numai în Profetul Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), ci și în toți ceilalți Profeți și Mesageri (Pacea fie asupra lor!), ca fiind demni de încredere și evlavioşi și că nu trebuie să se facă nicio diferență între ei. Următorul verset din Coran ne informează asupra faptului că toți Profeții (Pacea fie asupra lor!) au venit de la Dumnezeu pentru toate comunităţile de pe întreg Pământul:

(…) şi nu este comunitate care să nu fi avut un prevenitor." [Traducerea sensurilor Coranului cel Nobil, 35:24]

M-a convins, astfel, că doar islamul este o credință atotcuprinzătoare, care recunoaște toate celelalte religii și care conține o împlinire armonioasă a întregului bine, care este găsit doar parțial în celelalte religii ale lumii. Cartea Sfântă a islamului, Coranul cel Nobil, este Revelația finală a Adevărului Divin. Gândirea limitată a omului din diferite timpuri nu le-a permis nici Profeților precum Isus (Pacea fie asupra sa!) să reveleze întregul adevăr. Isus (Pacea fie asupra sa!) a trebuit să plece lăsând încă multe lucruri pe care ar fi trebuit să le spună oamenilor (a se vedea Ioan, 16:14). Isus (Pacea fie asupra sa!) a trebuit să le pună oamenilor să aștepte până la sosirea Spiritului Adevărului, care va revela întregul adevăr (a se vedea Ioan, 16:13).

Am fost impresionat apoi de aspectul universal al religiei islamice. Fiecare răspuns al lectorului era dat cu o siguranţă de neclintit și cu argumente de netăgăduit. M-am trezit făcând diferența între adevărul autentic și produsele minciunii și am aflat atât de multe lucruri noi, față de care am fost orb în toți acești ani. Însă, nu știam cum să împac răsăritul unei cunoașteri a adevărului cu credința mea de bază, dogmatică și oarbă, și cu rămânerea mea în credința creștină, căreia îi aparțineam. Voiam să găsesc câteva nereușite din partea lectorului pentru a răspunde satisfăcător unor întrebări sau altora, pentru a putea avea vreo scuză, fie ea și una falsă, pentru a-mi păstra poziția în credința creștină.

Lectorul a continuat după puțin timp cu întrebarea: „Pot să te întreb și eu ceva, dacă nu te deranjează, pentru informarea mea?" Am răspuns: „Da." El a întrebat: „Crezi în Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu sau Dumnezeu Însuși?" Am spus: „Isus este Dumnezeu Însuși în forma Fiului Său." El a spus: „Poți vreodată să-ți imaginezi pe cineva ca fiind un Dumnezeu Nemuritor, dar care este în același timp un muritor (om) ce poate să cadă mâinile altor muritori și să sufere moartea? Poate ceva fi sus și în același timp jos, negru și în același timp alb? Poate să fie întuneric și în același timp lumină? Ce filosofie este asta?" A continuat, spunând: „Te-ai gândit vreodată că există o altă întrebare referitoare la doctrina Trinității la care este necesar să răspundă fiecare trinitarian, și anume: dacă fiecare trei existențe diferite care sunt trei entități diferite sunt de asemeni în același timp una, cu o unitate absolută în toate sensurile perfecte sau înțelesurile unității, care este controlul comun ce le face să rămână trei, dar, de asemenea, una singură și în același timp? Dacă este vreun factor ce provoacă acest fenomen extraordinar, atunci puterea supremă cauzală, care controlează numărul și unitatea, poate fi doar Dumnezeul Atotputernic și nu una dintre cele trei entități, care sunt componente controlate. În plus, intervine o altă întrebare problematică la care un credincios în Trinitate va trebui să răspundă, cum ar fi «Cine este cel care controlează sau determină separarea unei unități în trei altele diferite și nu mai multe sau mai puține?»

Trebuie să existe o cauză pentru acest fenomen controlat și acest factor cauzativ care acționează deasupra celorlalte, iar aceasta va fi Dumnezeu Cel Atotputernic și nu vreuna dintre părțile Trinității, care sunt doar rezultatul Cauzei Superioare care controlează.

În același fel, apare întrebarea: care este forța cauzală, care le determină pe cele trei să fie doar una când se unesc, în loc să se separe în mai multe grupuri de entități și, dacă există vreo astfel de cauză, acea cauză supremă ce controlează este Dumnezeu, Cel Atotputernic, și nu vreuna dintre cele trei, care sunt doar nişte entităţi subordonate. În nicio circumstanță, niciun om sensibil nu va putea vreodată să creadă în mod logic în vreun efect fără vreun factor cauzal care îl produce.

În orice caz, Sfânta Treime este doar o doctrină problematică creată de Biserica creștină, pe care niciun raționament logic nu o poate dovedi ca fiind adevărată."

A trebuit inevitabil să fiu de acord cu părerile lectorului, întrucât acum nu puteam să cred în mod logic că există o entitate sau o existență care, în același timp, să fie și opusul ei însăși.

„Aș dori, domnule Thomas, a spus lectorul, să vă gândiți puțin dacă această credință care spune că Isus este Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu coincide cu faptul că era atât de terorizat de răstignirea iminentă, încât el a strigat: «Eli, Eli Lama Sabachtani? (adică Doamne, Doamne de ce m-ai părăsit?)» (Biblia, Matei, 27:46)

Ce filosofie este aceasta? Dacă Isus era Dumnezeu Însuși, aceasta înseamnă că Dumnezeu a fost părăsit de Însuși Dumnezeu și poate Dumnezeu să se simtă disperat și să strige pentru a fi salvat?

Însăși Biblia dumneavoastră, domnule Thomas, relatează că Fiul lui Dumnezeu a fost părăsit de Tatăl lui (Dumnezeu), caz în care fiul părăsit pierde, în mod automat și foarte natural, privilegiile personale de fiu și relația lui de fiu față de tată. Ce spuneți? Ce beneficiu poate să aibă atașamentul față de un fiu părăsit? Domnule Thomas, vă rog să răspundeți!"

Eram uluit și nu știam ce să spun și ce să fac cu credința pe care o aveam deja ca un creştin devotat.

„De altfel, a contiuat lectorul, credeți că Isus este Dumnezeu Însuși atunci când cade jos plângând, rugându-se ca altcineva să-i ia cupa morții prin răstignire?"

Am întrebat: „Bine, domnule, dar cum împăcați violența folosită de Profetul islamului cu faptul că a fost Trimisul lui Dumnezeu?"

Imediat a sosit și răspunsul predicatorului: „Vă rog, domnule Thomas, să citați un singur caz din întreaga istorie a vieții Profetului Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), care arată că a comis vreodată un act de violență neprovocat sau un singur caz în care el a luat cea mai mică inițiativă de a ataca fie și un singur suflet. Fiecare expediție de luptă pe care a condus-o sau pe care a permis-o era doar pentru autoapărare! Biblia nu predică autoapărarea. Biblia promovează capitularea de sine într-o asemenea măsură încât trebuie să oferi tot ceea ce posezi atunci când ceea ce ai în mână ţi-a fost luat de către agresor. Urmează vreun creștin așa ceva?

Dincolo de istoria politică a națiunilor creștine europene, nu vă amintiți metodele inumane folosite de creștinism pentru a-și răspândi credința?"

Am fost rușinat să ascult cele relatate și a trebuit să ascult în tăcere amintirea comportamentului ruşinos al creștinilor. În final, am îndrăznit să pun o ultimă întrebare: „Există dogma ștergerii păcatelor omului prin sângele lui Isus. Isus a plătit prețul păcatelor omului, adică oricine crede în Isus se purifică și se salvează… aveți așa ceva în islam?"

Lectorul a zâmbit şi mi-a răspuns: „Tinere, cel mai mare dar de la Dumnezeu către omenire este rațiunea. Dacă omul o pierde din greșeala lui, atunci nimeni nu-l poate ajuta. Întâi spune-mi dacă dogma coincide cu rațiunea. De exemplu, A este creştin, adică el crede în Isus ca salvator al lui, jefuiește casa lui B și pe membrii familiei lui B. Logica este de acord ca A să rămână nepedepsit de lege, în special de Legea Domnului cel Drept al Universului, doar pentru faptul că A îl acceptă pe Isus ca salvator al lui?" A trebuit să spun: „Nu.", căci altfel ar fi însemnat să îmi abandonez rațiunea și să merg împotriva cuvântului drept.

El a continuat: „Există un aspect foarte grav al dogmei iertării păcatelor prin sângele lui Isus, adică atunci când plătim pentru un lucru aceasta devine proprietatea noastră și fostul proprietar al acestuia își pierde în totalitate dreptul de a și-l însuși datorită prețului pe care deja l-a primit, nu-i așa?" Am spus: „Da!" Apoi mi-a spus: „Dacă păcatele omului au fost plătite, Dumnezeu nu are niciun drept să pedepsească vreun păcătos! Fiecare păcătos care pur și simplu crede în Dumnezeu este liber să facă în această lume orice îi impun instinctele lui crude, pentru că Dumnezeu, Domnul lui, nu are niciun drept să judece vreun păcătos, dat fiind că Isus și-a însușit prețul păcatelor lui. Poate fi așa ceva logic sau rațional? Poate această doctrină să ajute ca viaţa pe Pământ să continue vreun moment în pace și siguranţă?" El a continuat: „Reține, te rog, că islamul îşi doreşte ca fiecare individ să fie menținut conștient de faptul că este făcut răspunzător pentru propria sa viață individuală, ca și pentru interesul vieții colective din această lume, el însuși ca membru nu doar al rasei umane, ci și al Creației lui Dumnezeu ca întreg. Islamul cheamă încontinuu și îndrumă omul către Calea cea Dreaptă, cu promisiunea unei vieți fericite în Viața de Apoi și îl previne în mod repetat împotriva viciilor și pedepsei – consecință a lor, din partea Domnului Cel Drept. Coranul cel Glorios ne avertizează în mod repetat, spunând:

«Și fiți cu frică de o Zi în care nu va putea face un suflet pentru alt suflet nimic și nu se va lua de la el schimb, nu se va primi pentru el mijlocire, nici nu va putea fi el ajutat!» [Traducerea sensurilor Coranului cel Nobil, 2:123]

«Cel care urmează Calea cea Dreaptă o urmează numai pentru sine însuși, iar cel care rătăcește, rătăcește tot pentru sine însuși. Și nu va purta [un suflet] încărcat povara altuia și Noi nu am chinuit [niciodată un neam] înainte de a-i trimite un profet.» [Traducerea sensurilor Coranului cel Nobil, 17:15]

«O, voi oameni! Noi v-am creat pe voi dintr-un bărbat și o femeie și v-am făcut pe voi popoare și triburi, pentru ca să vă cunoașteți. Cel mai cinstit dintre voi la Allah este cel mai evlavios dintre voi. Allah este ʻAlīm (Atoatecunoscător, Omniscient), Khabīr (Atoateştiutor)[Traducerea sensurilor Coranului cel Nobil, 49:13]

În timp ce amenință omul cu o pedeapsă cumplită pentru răutăţile pe care le face, Nobilul Coran sugerează, de asemenea, Mila infinită a lui Dumnezeu, Cel Milostiv, care nu vrea ca omul, oricât ar fi de păcătos, să nu aibă niciun fel de speranţă privind Mila şi Iertarea Sa. Singura condiţie pentru iertare este căinţa păcătosului pentru păcatele lui şi voinţa de a-şi îndrepta comportamentul în viitor, însoţită de supunerea din toată inima şi din recunoştinţa faţă de Domnul Cel Milostiv pentru Îndurarea Sa infinită.

Pentru Numele lui Dumnezeu, domnule Thomas, spuneţi-mi ce credeţi că este mai logic: ca omul să fie depravat şi lipsit de griji faţă de păcat (adică să-l facă să aibă o convingere ilogică în legătură cu preţul păcatelor lui, ca şi cum ar fi fost plătite de cineva) sau să fie prevenit şi determinat să se dedice virtuţii şi să stea departe de vicii (adică să-l înştiinţeze de consecinţele naturale, de pedeapsa Domnului Cel Drept, pentru oricare comportament urât şi lipsit de supunere)?"

Am simţit în acea zi vidul dogmei ispăşirii pe care este clădit întreg edificiul credinţei creştine. Mila Divină a lui Dumnezeu a răsărit în inima mea, o nouă lumină a Îndrumării Divine. I-am mulţumit Domnului că m-a scos din ghearele acestei convingeri dogmatice înşelătoare şi că m-a îndreptat către islam, pe care l-am găsit singur, printr-o căutare nepărtinitoare, mergând către Calea cea Dreaptă şi Corectă, care conduce la salvarea pe care Dumnezeul Cel Milostiv Însuşi i-a trimis-o omenirii prin ultimul Său Trimis, Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

Când am dezvăluit consimţirea mea faţă de argumentul adevărat oferit de predicator şi i-am mulţumit, el mi-a spus: „Thomas, trebuie să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru că te-a binecuvântat cu îndeplinirea promisiunii Lui, pe care a făcut-o tuturor celor care caută adevărul cu sinceritate!"

Allah Cel Milostiv, prin infinita Sa Milă, Şi-a îndeplinit Promisiunea Sa, aceea de a îi oferi omenirii îndrumarea eternă prin Nobilul Său Profet, Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra Sa!), care a acţionat întotdeauna conform Îndrumării Lui, Cel Atotputernic.

După ce am parcurs atâtea argumente puternice şi imbatabile împotriva doctrinei Sfintei Treimi şi, de asemenea, a multor alte credinţe fundamentale creştine, m-am minunat cum atâtea credinţe ilogice au putut atrage un număr atât de uriaş de oameni din întreaga lume.

Odată, l-am găsit pe tatăl meu întorcându-se acasă foarte fericit şi, imediat după venirea lui, m-a chemat şi mi-a spus: „Vei fi bucuros să afli, dragul meu fiu, că azi am adus o sută nouă suflete în grupul nostru! Pentru botezul unui număr aşa de mare, părintele reverend, şeful misiunii noastre, a fost mulţumit de serviciile mele şi mi-a mărit salariul, mi-a oferit posibilitatea de a călători şi m-a recompensat în funcţie de numărul oamenilor care au fost botezaţi datorită străduinței mele!"

L-am întrebat: „Cine sunt, tată, cei care s-au botezat?"

El a răspuns: „Sunt din cinci sate de aici, dimprejur. Bărbaţi, femei şi copii."

Am întrebat: „Sunt toţi educaţi?"

El mi-a răspuns: „Nu, sunt oameni săraci din zone sărăcăcioase, muncitori de pe câmpurile de orez ale satelor lor."

L-am întrebat dacă ei au înţeles pe deplin angajamentul pe care şi l-au luat prin convertirea lor la credinţa creştină. Se va supune oricare dintre ei vreunei examinări amănunţite făcute împotriva dorinţei lor de a părăsi grupul din care făceau parte pentru a intra în rândurile credincioşilor creştini?

Tata a răspuns: „Ce vrei să spui? Ţi-am spus că ei sunt toţi needucaţi, analfabeţi, săraci, lucrători din cătune sărăcăcioase! Grupul cuprinde bărbaţi, femei şi copii. Acum voi merge acolo în fiecare zi şi îi voi pregăti pentru a ni se alătura în doctrina credinţei noastre."

Auzind acestea, am zâmbit, iar tatăl meu, văzându-mă reacţionând astfel, m-a întrebat: „De ce zâmbeşti, Thomas? Ce s-a întâmplat?"

I-am spus: „Nimic, tată! Nu văd în această convertire în masă niciun motiv de mândrie sau de plăcere, pe care orice religie adevărată sau orice credinţă logică şi autentică şi-o poate însuşi, pentru că nu este nimic altceva decât exploatarea ignoranţei şi a lipsei de educaţie a bieţilor lucrători. Este îndrumarea celor nevăzători mental spre ceva ce ai nu cunosc şi nici nu recunosc!

Tu crezi, tată, că orice om rezonabil poate cu adevărat să fie mândru de faptul că a făcut ca niște bărbați, femei şi copii analfabeţi să accepte idealurile lui și să pretindă în mod justificat chiar și cel mai mic merit sau valare pentru acest gând?

În timp ce trecerea la o altă credinţă, aşa cum este, spre exemplu, islamul, se face numai după un studiu detaliat şi o analiză a celui învăţat, care are perfecta convingere a lucrului pe care îl face, noi, creştinii, ne mândrim cu succesul nostru în mărirea rândurilor noastre prin convertirea în masă a lucrătorilor analfabeţi, care, prin anumite circumstanţe, sunt forţaţi să accepte doctrina creştină fără să ştie dacă ceea ce fac este corect sau greşit?! O minte ignorantă este ca o hârtie albă, cineva poate desena pe ea orice fantezie doreşte şi, odată ce schiţa este făcută pe un material aşa de fraged, orice artist se poate mândri că a făcut singur acest desen. Dacă astăzi, pentru a câştiga simpatia maselor ignorante, ne lăudăm în faţa convertiţilor analfabeţi cu umanitatea şi cu sacrificiul nostru de sine doar pentru a extinde credinţa, uităm de asemenea Edictul de la Milan. Şi cum vor putea, tată, toate înregistrările istoriei să şteargă urmele sălbăticiei comise de către creştinism împotriva bieţilor evrei neajutoraţi, numai din dorinţa de a îşi îngroșa rândurile?"

Am continuat: „Dacă îmi permiţi, tată, aş vrea să ştiu de la tine dacă Biblia din mâinile tale trebuie doar citită, memorată şi predicată altora sau trebuie să şi acţionăm conform ei în viaţa noastră de zi cu zi? Dacă trebuie să acţionăm în conformitate cu ea, poţi să-mi arăţi, tată, dacă în lumea creştină poate fi vreodată practicat principiul întoarcerii şi celuilalt obraz după ce a fost pălmuit primul? Până acum, a putut vreodată orice creştin sincer să-şi dăruiască propria cămaşă după ce haina i-a fost luată? Poţi, tată, să cedezi casa noastră dacă cineva ne invadează şi ne ia posesiunile sau orice cameră, bazându-te pe aceste premize? Dacă puterile creştine ale lumii cred cu adevărat în această doctrină a sacrificiului de sine, de ce îşi întreţin forţele militare şi pe oamenii legii?

Te rog să-mi spui, tată, dacă este de vreun folos o credinţa în orice ideal de aur care poate împodobi paginile vreunei cărţi şi care poate fi doar predicată, dar niciodată practicată. De ce să nu acceptăm raţional doctrina autoapărării promovate de islam şi principiul iertării atacatorilor noştri, dacă ei se căiesc şi-şi îndreaptă faptele?

Pentru Numele lui Dumnezeu, spune-mi, tată, cum pot trei lucruri diferite să fie în acelaşi timp ceva unic absolut, atât din punct de vedere numeric, cât şi în natura esenţială a unităţii perfecte?

Pe ce bază raţională poate cineva, care este părăsit de Dumnezeu, să fie Dumnezeu Însuşi şi dacă Isus este considerat ca Fiul lui Dumnezeu, care poate fi relaţia unui tată cu fiul părăsit?

Ce drept a avut creştinismul să pretindă vreun adevăr atunci când extinderea lui s-a produs prin atrocităţi inumane, comise de forţele creştine împotriva bieţilor evrei neajutoraţi? Conduita crimelor brutale făcute în numele lui Hristos a fost consemnată în întregime chiar de către autorităţile creştine prin Edictul de la Milan şi prin faimosul învăţat creştin, Gibbon, în cunoscuta sa lucrare, Declinul şi căderea Imperiului Roman.

Doctrina ispăşirii prin sângele lui Hristos îi va atrage în mod firesc pe acei nelegiuiţi care au păcătuit şi care nu vor să renunţe la păcate, sub protecția doctrinei conform căreia preţul păcatelor lor a fost deja plătit dinainte şi că oricât de păcătoşi ar fi, ei nu vor fi pedepsiţi în final pentru crimele lor atroce, căci Isus a plătit deja pentru păcatele omului şi, astfel, Dumnezeu şi-a pierdut pretenţiile de a-i pedepsi pe păcătoşi ulterior.

Sunt foarte multe lucruri, tată, care au nevoie de un studiu obiectiv şi de un raţionament imparţial.

Îţi spun, tată, oricare ar fi consecinţele şi orice nenorocire m-ar putea afecta, eu am decis singur să nu-mi vând sau să-mi abandonez conştiinţa şi raţiunea crezând în doctrine dogmatice atât de iraţionale. Am îmbrăţişat islamul şi, dacă nu te superi pe mine, te rog să-mi permiţi să-ţi explic detaliile cercetărilor mele; iar acest lucru îl voi face de câte ori mi se va cere s-o fac. Nu-mi place ca vreo convingere sau vreo credinţă de-a mea să fie acceptate de cineva prin forţă, pentru că religia islamică, pe care mărturisesc acum deschis că am îmbrăţişat-o, se bucură de faptul că nu va exista nicio constrângere în ceea ce priveşte credinţa şi că adevărul a fost revelat împotriva minciunii."

Spre surprinderea mea, am observat că tatăl meu a urmărit extrem de atent expunerea mea, punctele de vedere şi convingerile mele, iar la sfârşit mi-a spus:

„Fiule, să nu crezi că tatăl tău este un idiot. M-am confruntat uneori cu astfel de idei în viaţa mea, când am avut ocazia să discut despre religie cu prietenii mei musulmani. Pentru Numele lui Dumnezeu, păstrează aceste lucruri strict pentru tine. Altfel fii sigur că vom fi aruncaţi afară, în stradă, ca nevoiaşii."

Câteva zile mai târziu, tatăl meu s-a decis să se declare, de asemenea, musulman.

Acum, pentru informarea şi îndrumarea fiecărui căutător al adevărului, mărturisesc deschis rezultatele cercetării mele sincere şi anume că islamul nu este doar ultima religie măreață, ci este, în acelaşi timp, credinţa perfectă, care cuprinde tot binele. Una dintre cele mai distinctive şi frapante caracteristici ale islamului este aceea că le cere adepţilor săi să creadă în toate religiile lumii, care au precedat islamul, care au fost revelate de Allah pentru popoarele respective ale acelor ani. Unul dintre fundamentele acestei credinţe este faptul că adepţii săi trebuie să creadă în toţi profeţii (Pacea fie asupra lor!), care au fost trimişi pe Pământ înainte de Profetul Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), ca fiind adevăraţi şi fără de păcat.

Mohammed este numele Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) prin care credinţa a fost revelată în forma sa completă şi perfectă pentru omenire în ansamblul ei şi pentru toate timpurile. Occidentul este cel care a numit credinţa cu numele de „mahomedanism", pentru a semăna cu modelul creştinismului, budismului, confucianismului, zoroastrismului sau hinduismului. Pe de altă parte, numele acestei religii se regăseşte deja în cartea sa, Coranul cel Nobil, ca „islam" şi Profetul islamului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) se numeşte musulman la fel ca oricare alt credincios. Aşa cum diferiţi Profeţi (Pacea fie asupra lor!) au propovăduit acelaşi adevăr printre popoare diferite în timpuri diferite, în diferite limbi, tot astfel fiecare Profet al lui Allah este descris în Coranul cel Nobil ca fiind musulman. Astfel am găsit, dincolo de orice îndoială, faptul că islamul este religia de care omenirea are nevoie pentru progresul său în toate sferele materiale şi spirituale, pentru a obţine, în final, salvarea.

O scurtă introducere în islam

Cuvântul islam înseamnă a te supune în totalitate lui Allah Preaînaltul, crezând în Unicitatea Lui, arătând aceasta prin adorarea doar a Lui şi prin părăsirea oricărui tip de politeism (shirk).

Islamul este singura religie acceptată de către Allah Preaînaltul. Este religia finală, care a abrogat toate religiile precedente. Allah nu acceptă de la robii Săi altă religie în afară de aceasta.

Allah Preaînaltul spune în Coranul cel Nobil:

(Unica) religie acceptată de Allah este islamul (…)" [Traducerea sensurilor Coranului cel Nobil, 3:19]

El, Preaînaltul, spune, de asemenea:

„Acela care doreşte o altă religie decât islamul, nu-i va fi acceptată şi el se va afla în Viaţa de Apoi printre cei pierduţi." [Traducerea sensurilor Coranului cel Nobil, 3:85]

Cum poate îmbrăţişa cineva islamul: prin mărturisirea de credinţă.

(Ash-hadu al-lā ilāha illa Allah ua ash-hadu anna Mohammedan Ar-Rasul Allah.)

Pentru a intra în islam, trebuie să ştii sensul acestei mărturisiri şi să o rosteşti din pură convingere, fără a avea nici cea mai mica îndoială.

Interpretarea Shahādei (mărturisirea de credinţă)

Ash-hadu semnifică mărturisesc cu bună-ştiinţă şi credinţă şi fără cea mai mică îndoială.

Lā ilāha illa Allah înseamnă: nu există altă Divinitate demnă de adorare în afară de Allah.

Ua ash-hadu anna Mohammedan Ar-Rasul Allah semnifică: şi mărturisesc că Mohammed este Robul şi Trimisul lui Allah pentru oameni și djinni.

Înţelesul general al mărturisirii de credinţă este că „Nu există altă Divinitate demnă de adorare în afară Allah şi Mohammed este Robul şi Trimisul său." (ne supunem Poruncilor Sale şi ne oprim de la ceea ce El şi Trimisul Său ne-au interzis. Credem toate lucrurile asupra cărora El ne-a informat şi în faptul că Allah Preaînaltul nu trebuie să fie adorat decât în felul în care El ne-a învăţat).

Scriptura Divină a islamului:

este reprezentată de Coranul cel Glorios, care este Cuvântul lui Allah Preaînaltul revelat Profetului Său, Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) prin intermediul Îngerului Său, Gavrīl (Pacea fie asupra sa!).

Este de datoria fiecărui musulman să memoreze întreaga Carte sau măcar o parte destul de însemnată din aceasta pentru a-şi putea îndeplini rugăciunile obligatorii zilnice.

Într-adevăr, toate Cărţile precedente au fost distorsionate de către oameni, însă Nobilul Coran a rămas în forma lui pură, aşa cum i-a fost revelat Profetului Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Allah Cel Atotputernic a promis să îl păstreze până în Ziua Judecăţii.

Allah Preaînaltul spune:

„Într-adevăr, Noi am pogorât Coranul și Noi îi vom fi păzitori!" [Traducerea sensurilor Coranului cel Nobil, 15:9]

Din acest motiv, nimeni nu poate să-l modifice.

După ce a fost înţeleasă semnificaţia celor două părţi ale mărturisirii de credinţă, ea este rostită şi acceptată din toată inima de către cei care trec la islam (fără a fi constrânşi în vreun fel pentru a accepta aceasta ori cu promisiunea unor lucruri materiale pentru a o pronunţa), iar acea persoană devine musulmană, fapt pentru care unele practici vor deveni obligatorii, iar pe altele va trebui să le evite. Dacă el moare după ce le-a rostit, cu Voia lui Allah Preaînaltul, va intra în Paradis, chiar dacă nu a făcut nicio faptă bună.

Cei cinci stâlpi ai islamului:

aceşti stâlpi trebuie să fie îndepliniţi fizic, prin acţiuni, indiferent că acțiunea este confirmată în inimă, rostită sau este una fizică.

Primul stâlp al islamului: mărturisirea de credinţă (Shahādah), prin care se spune:

„Nu există nicio altă Divinitate demnă de adorare în afară de Allah şi Mohammed, fiul lui ʻAbd Allah, este Robul şi Mesagerul trimis de către Allah Preaînaltul oamenilor şi djinnilor deopotrivă, pentru a-i călăuzi în adorarea doar a lui Allah, fără a-i face Lui asociaţi."

Al doilea stâlp al islamului: rugăciunea (As-Salāh)

Sunt cinci rugăciuni obligatorii în timpul unei zile din viaţa musulmanului. Recompensa pe care musulmanul o primeşte prin practica lor zilnică va fi egală cu recompensa a cincizeci de rugăciuni, dacă sunt făcute în condiţiile necesare, respectându-se stâlpii şi faptele obligatorii. Unele dintre condiţiile ei sunt următoarele: persoana care vrea să se roage trebuie să fie musulmană, sănătoasă, să fie ajunsă la vârsta la care poate discerne între bine şi rău, a făcut wuḍūʻ (abluţiunea) şi intenţia (de a-şi face cu hotărâre rugăciunea), precum şi orientarea spre qiblah (locul spre care se îndreaptă musulmanii în momentul când se roagă) în timpul rugăciunii.

Al treilea stâlp al islamului: dania obligatorie anuală (Az-Zakāh)

Este datoria fiecărui musulman, a cărui bogăţie a atins nisāb-ul (suma minimă necesară, care îi cere deţinătorului să plătească Zakāt-ul în mod obligatoriu) şi care este în posesia lui timp de douăsprezece luni lunare, să dea 2,5% din ea pentru cei săraci şi pentru rudele lui pe care nu trebuie să le întreţină în mod legal, precum şi pentru musulmanii nevoiaşi.

Al patrulea stâlp al islamului: postul (As-Siyam)

Persoana care posteşte trebuie să intenţioneze să postească încă din noaptea de dinainte. Pe toată perioada zilei de post, trebuie să se abţină de la mâncare, băutură şi contact sexual de la Fajr (răsăritul Soarelui) şi până la Maghrib (apusul Soarelui). Luna postului se numește Ramadan şi este obligatorie pentru orice musulman adult sănătos.

Al cincilea stâlp al Islamului: pelerinajul la Mecca (Al-Hajj)

Reprezintă vizitarea oraşului Mecca şi a altor locuri sacre cu intenţia de a îndeplini Hajj-ul. Este datoria oricărui musulman adult şi sănătos, care îşi poate permite, să îndeplinească pelerinajul măcar o dată în viaţă. Femeile care nu au mahram (tutore, persoană permisă să o însoţească în călătorie, ca tată, frate, unchi etc.) nu pot efectua pelerinajul.

Oricine neagă oricare dintre aceşti stâlpi din necredinţă sau indolenţă va deveni kafir (necredincios) şi va fi exclus din rândurile islamului.

Cei şase stâlpi ai credinţei:

1. Credinţa în Allah: credinţa că Allah este Creatorul, Dătătorul, Cel care cauzează viaţa şi moartea şi Cel în mâinile căruia se află toate lucrurile. El, Preaînaltul, este Primul, înainte de care nu există nimic şi El este Ultimul, după care nu există nimic, El este Supremul, deasupra căruia nu există nimic şi El este Atoatecunoscătorul, faţă de care nimic nu rămâne ascuns. Credem în toate Numele Lui frumoase şi în toate Atributele Lui, fără a le denatura sau suprima şi fără a le compara.

Allah Preaînaltul spune în Nobilul Coran:

(…) Nu este nimic asemenea cu El. El este As-Samīʻ (Cel care Aude toate), Al-Basīr (Cel care Vede totul)." [Traducerea sensurilor Coranului cel Nobil, 42:11]

2. Credinţa în îngeri: ei sunt robii oneşti, care se supun în totalitate lui Allah Preaînaltul. Printre aceştia, se află Gavrīl, Mikail, Israfil, Ridwan, Malik, precum şi îngerii care înscriu faptele bune şi rele ale oamenilor (Pacea fie asupra lor!).

3. Credinţa în Scripturile Divine pe care Allah le-a revelat Profeţilor şi Mesagerilor Săi (Pacea fie asupra lor!). Ultima Scriptură trimisă este Nobilul Coran. El a anulat toate practicile predicate de cărţile de dinainte, astfel încât nu este permis să se pună în practică ceea ce este scris în orice altă carte în afara Coranului cel Glorios.

4. Credinţa în Mesageri: Allah i-a trimis pe aceştia omenirii, pentru a o îndruma să se roage doar Lui şi pentru a nu-I face Lui asociaţi. Printre ei se află ʻUlul Azm' (Profeţii care au depus mari eforturi): Noe, Ibrāhīm, Mūsa, ʻĪsā şi, în final, Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lor!), care este ultimul şi cel mai bun dintre ei.

5. Credinţa în Ziua de Apoi: este Ziua Judecăţii şi Ziua Răsplăţii; Ziua în care credincioşii vor intra în Paradis şi necredincioşii vor fi trimişi în Focul Iadului, iar păcătoşii care au murit fără a se căi, se vor supune Voinţei lui Allah Preaînaltul, care fie îi va pedepsi, fie îi va ierta.

6. Credinţa în Al-Qada' wa-l Qadar (Predestinarea Divină şi Destin): în ceea ce aduc ele bun sau rău. Musulmanul ştie că orice trebuie să se întâmple, se va întâmpla şi că tot ceea ce se petrece în acest Univers este deja scris în Tablele păstrate (Al-Lauh Al-Mahfudt).

رأيك يهمنا